Ispite- Sfântul Isaac Sirul

A te incredinta lui Dumnezeu inseamnă a nu mai fi mistuit, începând de atunci, de spaima sau de frica de ceva, şi a nu mai fi chinuit de un gând care ne şopteşte că nimeni n-are grijă de noi.

Când însă cineva cade în gândul său din această încredere, el începe să cadă în mii de ispite cum spune fericitul Tâlcuitor [Teodor al Mopsuestiei] în Comentariul său la Matei:

„Tot gândul satanei e să-l convingă pe om că Dumnezeu nu se îngrijeşte de el, căci ştie că atâta timp cât suntem siguri de aceasta sufletul nostru sălăşluieşte intr-o pace desăvârşită; iar atunci vom avea dragoste de Dumnezeu şi ne vom îngriji de tot ce-I place.

Acest gând se sârguieşte satana sa-l smulgă din noi.”

sursa: Sf Isaac Sirul: Cuvinte către singuratici, partea 2, recent descoperită

Răbdarea- Sfântul Isaac Sirul

Unul dintre Sfinţii Părinţi a spus:

Odată, când eram foarte întristat din pricina încercărilor, am mers la un pustnic bătrân. Acesta era bolnav şi ţintuit la pat. După ce am luat binecuvântarea lui, m-am aşezat lângă el şi i-am spus:

Părinte, fa o rugăciune pentru mine, căci mult mă mâhnesc din pricina ispitelor diavoleşti.

Atunci, stareţul deschizându-şi ochii mi-a spus:

– Fiul meu, tu eşti tânăr şi de aceea nu îngăduie Dumnezeu să fii copleşit de ispite mai presus de puterea ta.

– Deşi sunt tânăr, am ispite pe care numai oamenii virtuoşi le au.

– Dumnezeu vrea să te facă înţelept.

– Cum mă va face înţelept? Eu în fiecare zi gust moartea sufletului.

– Încetează, fiul meu! Am spus că Dumnezeu te iubeşte şi îţi va da harul Său. Să ştii, fiul meu, că treizeci de ani m-am luptat cu demonii şi timp de douăzeci de ani nu am simţit ajutorul lui Dumnezeu, însă după ce a trecut cel de-al douăzeci şi cincilea an, am început să simt o oarecare odihnă, care a început apoi să crească tot mai mult. In cel de-al douăzeci şi optulea an odihna a devenit foarte simţită. Iar, când se apropia sfârşitul celui de-al treizecilea an, atât de mult s-a întărit întru mine această odihnă, încât nu pot să o exprim în cuvinte. Când vreau să mă ridic la rugăciune, doar trei psalmi apuc să rostesc cu gura mea şi îndată sunt răpit în extaz, lângă Dumnezeu. In această stare, trei zile dacă stau în picioare, nu simt deloc oboseală. Vezi câtă odihnă mi-a pricinuit lucrarea cea de mulţi ani a răbdării?

sursa: Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare, Sf. Isaac Sirul

N-aţi văzut pe dragul sufletului meu?” (Cântarea Cântărilor 3,3)

Eram foarte tânăr şi destul de disperat, când m-am dus la o conferinţă a unui cunoscut profesor de teologie. La sfârşit s-au trimis bileţele cu întrebări. A citit cu voce tare, plăcut impresionat, rugămintea copilărească pe care i-am adresat-o: Vorbiţi-ne un minut doar ca un om care Îl iubeşte pe Iisus… Pe chip i-a înflorit un zâmbet care m-a făcut să-mi dau seama cum arăta adolescent. Apoi, fără un cuvânt, şi-a scos ochelarii, i-a aşezat încet pe masă şi s-a lăsat, suspinând adânc, pe speteaza scaunului. După vreo zece secunde în care l-am privit bronzându-se la lumina propriului surâs, detaşat ca un prunc adormit la sânul mamei, parcă un duh rău i-a adus aminte că e profesor: cu gesturi bruşte, aproape speriate, a revenit la morga universitară, spunând apăsat, sentenţios, cu ochelarii bine înfipţi pe nas, că pe Dumnezeu Îl iubesc doar cei care Îi împlinesc poruncile. După happeningul acela uluitor, de o emoţionantă candoare, care îmi revelase odihna unui suflet în dragostea lui Hristos, citatul din Scriptură a venit, sec, dureros şi frustrant ca un pumn în plex.

La sfârşitul acelei conferinţe, cu excepţia relatată, am rămas cu impresia că creştinismul e o chestie foarte-foarte deşteaptă, că accesul la mântuire presupune o îndelungă specializare. Iar sufletul meu murea, n-aveam timp. Pe masa conferenţiarului, între el şi public, trona o carte uriaşă, un studiu de ultimă oră de vreo 2000 de pagini, în engleză, despre Învierea lui Hristos. Semăna cu o lespede de mormânt.

Poate cu această impresie sumbră aş fi rămas dacă n-aş fi dat în Evanghelii peste nişte femei, care mereu şi pretutindeni dau buzna, fără nici o acreditare ştiinţifică, căutându-L pe Iisus: până şi în mormânt.Şi în vreme ce specialiştii şi publicul lor consumator de informaţii, rămân pururi însetaţi de pietre şi giulgiuri, transformând până la urmă creştinismul într-un muzeu al Învierii, această ceată de mironosiţe, ca un pâlc de fecioare descinzând direct din Cântarea Cântărilor, Îl caută pretutindeni pe Bărbatul vieţii lor.

Specialiştii pot trăi şi fără Hristos: le ajung studiile despre El… Dar tinerii de azi, ca şi mironosiţele din Evanghelie, nu: fără El, goana nebunească a inimilor se accelerează până devine autodistructivă. Până dumnezeiasca sete de dragoste şi de viaţă adevărată pe care a pus-o Dumnezeu în ei ajunge să-i dezintegreze prin baruri, bordeluri, cluburi şi plantaţii de căpşuni.

Cred că Maria Magdalena, alergând prin cimitir, dând năvală în mormântul lui Iisus şi vorbind cu îngerul cel înfricoşător, a fost adevărata mea profesoară de Noul Testament: cea care m-a învăţat să dau, fără teamă, ca răspuns la Întruparea dragostei dumnezeieşti, toată iubirea omenească din mine. Ea, cea din care Iisus scosese şapte draci, mi-a dat curajul să înfrunt glasurile propriilor demoni şi să NU fac din multele mele păcate, pretextul depărtării de Hristos, ci dimpotrivă, motivul cel mai puternic de a mă atinge de El.

Privind-o pe Maria Magdalena alergând prin Evanghelii după Iisus, câţi (câte) dintre noi ne simţim inima tresărind, ca o mare curvă ce aude de existenţa unui Bărbat a Cărui atingere nu naşte vină? „O, de mi-ai fi fost Tu fratele meu şi să fi supt la sânul mamei mele, atunci pe uliţă de te-ntâlneam, cu drag prelung te sărutam şi nimeni nu-ndrăznea osândei să mă dea!” (Cânt. Cânt. 8,1) Că Dumnezeu, întrupându-Se, tocmai Acesta S-a făcut şi că dându-ne Trupul Lui în Potir tocmai acestui dor i-a răspuns, mărturisesc prin nevoinţele lor toate sfintele femei ale Bisericii.

Mironosiţele Îl căutau pe Iisus, nu Învierea. Şi dacă L-ar fi găsit mort, Maria ar fi făcut aceleaşi gesturi ca atunci când L-a aflat viu: s-ar fi aruncat spre El să-L atingă, să-I spele picioarele cu lacrimi şi să I le ungă ca unui mire. Căci Hristos trezeşte în suflete o dragoste mai tare ca moartea. În inimile care I S-au dăruit nu mai există moarte, căci cine Îl caută pe El găseşte Învierea…

Poate în unii dintre tinerii care vor auzi sau citi Evanghelia de azi, se va trezi dorinţa de a-L căuta şi ei pe Hristos. Dar odată ajunşi în „mormântul” unui creştinism golit de iubire şi umplut cu informaţii, tot mai sărac în îndrăgostiţi şi tot mai bogat în specialişti, îi rog din inimă să nu se descurajeze; ci, dimpotrivă, să alerge pe urmele mironosiţelor, în adâncul lui. Până se vor atinge de dragostea lui Hristos.

Autor: MARIUS IORDĂCHIOAIA

Calugarul care locuia in adevar

Îndulciri cu dor

PARINTELE ARSENIE PAPACIOC  (19 iulie)

Grupaj realizat de George Crasnean

L-am iubit inainte de a-l vedea pe acela care a spus ca ”Hristos a fost ortodox”, pentru  blandetea si „smerita sa smerenie”. Acest mare purtator de Duh, avva Arsenie, de timpuriu lasand la o parte slava lumii, cu multe osteneli si sudori si-a infranat trupul, grijind doar de suflet si de mantuirea lui. Intr-o vreme, mai inainte de a se imbolnavi si a se apropia de moarte, eu  am zis catre el pentru care pricina nu are odihna si incotro se indreapta acest neam, avva? Si fara zabava si nesucind cuvantul a raspuns batranul, spre folosul sufletului meu, ca „dupa [uneltirile] inimilor lor, merge-vor intru mestesugirile lor!… Si-am inteles atunci, de la el si de la Asaf (Ps. 80), ca pentru viclesugul ce l-au capatat inimile noastre am dobandit necaz si rautate in popor. Dar el a mai…

Vezi articolul original 2.954 de cuvinte mai mult

Cu Dumnezeu toate sînt cu putință

Ceea ce stă în calea oricărei realizări este chiar sufletul omului. Sufletul este ca un combustibil pe care trebuie să-l reîmprospătezi veșnic. Dacă omul are sufletul plin, orice faptă i se pare ușoară, viața lui este dinamică și plină de realizări. Însă omul cu sufletul golit este mereu îngrijorat și nu găsește hotărîre să se apuce de treabă. De aceea în limbajul nostru patristic este folosită expresia „puținătatea sufletului” sau „Împuținarea sufletului” care exprimă nehotărîrea, lipsa de curaj și abandonarea faptelor care te fac împlinit. Astăzi lumea numește această stare „depresie” și îi conferă o multitudine de scuze, care mai de care mai compătimitoare. Totuși puținătatea sufletului este un păcat, o abandonare a vieții, o rană adusă bucuriei și iubirii. Sufletele trebuie să fie întotdeauna pline, căci orice împuținare aduce descurajarea și stingerea chefului de viață. Sufletul se umple cel mai bine cu iubire, cu dor de a face bine și de a bucura pe alții prin munca ta, prin darurile tale, prin răbdarea ta, prin iertarea ta, prin tot ce poți fi din iubire. Cînd sufletul se golește, să-l umplem la loc, ca să ne pară viața ușoară și orice lucru de care ne apucăm să sporească. Cu Dumnezeu toate sînt cu putință.

Părintele Savatie Baștovoi

Dragostea „nebună” a lui Dumnezeu

Un anumit domn din Tesalonic a bătut drumul până în Athos, doar pentru a se sfătui cu părintele Paisie. A înfruntat vremea rea şi a bătut la uşa Panagudei. Cu zâmbet, bătrânul i-a deschis uşa. A pus apoi apă în ibric spunând „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie”

„Când a fost gata ceaiul, l-a pus într-o cană şi mi-a dat-o. Aşa cum eram nervos şi agitat, am început să-i spun problemele mele. Starețul a zâmbit, a băut o înghițitură şi mi-a spus cu multă seninătate:

  • Ei, şi de ce te neliniștești? Te va ajuta Dumnezeu!

Auzind aceste cuvinte, m-am mâniat încă şi mai mult şi cu îndrăzneala pe care o aveam faţă de el, i-am spus:

  • Bine, Dumnezeu ajută o dată, ajută de două ori. Dar, este dator să ajute mereu?

Atunci m-a privit cu seriozitate şi mi-a spus ceva care m-a trăsnit pur şi simplu.

  • Da, este dator!

Mi-a dispărut acea stare de nervozitate, m-am liniştit şi în sufletul meu s-a așternut pacea şi binecuvântarea. Aveam însă o nedumerire pe care i-am spus-o starețului:

  • Bine, dar de ce Dumnezeu este dator să ne ajute?

Iar răspunsul pe care mi l-a dat, numai cineva care se simte copil al lui Dumnezeu şi are îndrăzneală la El, ar putea să îl dea

  • Precum tu, care ai copii, te simți acum obligat să-i ajuţi şi să vii aici de la kilometri pe un astfel de timp, pentru că te neliniștești pentru ei, tot astfel şi Dumnezeu, Care ne-a făcut şi ne iubeşte ca pe nişte copii ai săi, se interesează şi El de noi. Simte nevoia să ne ajute. Da, este dator!

de aici

Gândul zilei

Îndulciri cu dor

“În zadar fugi de Dumnezeu; nu te poţi ascunde. E adevărat, El nu va alerga după tine, dar te va aştepta. Şi nu te va aştepta numai în locul în care L-ai părăsit, ci pe toate drumurile şi la toate colţurile lumii. Mai uşor vei trece pe lângă Lună decât pe lângă Dumnezeu. Cu adevărat, mai uşor vei fugi de văzduh decât de Dumnezeu”.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău,

Vezi articolul original

Bucuria

Îndulciri cu dor

Bucuria este un cântec, o lumină, un schimb, o strălucire care traversează întreaga Biblie din loc în loc, de la prima până la ultima pagină.
Este comoara oricărei ființe vii, chiar și a celei mai lipsite. Orice bucurie își are rădăcina în bucuria creatoare a lui Dumnezeu cel viu și înviat. El exprimă, în fiecare ființă, vitalitatea sa proprie și vibrarea voioasă pentru a face din aceasta o notă unică în polifonia universului.

Această bucurie fundamentală a fost înscrisă în genele celulelor noastre. Este „da”-ul în fața vieții, cea mai înalta victorie a omului asupra tuturor încercărilor care îl apasă, cel mai puternic mijloc de transformare. Autenticitatea unei vieți spirituale se măsoară după gradul de bucurie care o locuiește. Ea este deci culmea misticii și a oricărei împliniri. Nu există decât o singură datorie: să fii fericit, și o singură trădare: să nu fii.

Așadar: dacă a afla bucuria înseamnă…

Vezi articolul original 21 de cuvinte mai mult