Sfânta Cuvioasă Matrona din Moscova, Rusia (19 aprilie, 2 mai)

Sfinti si icoane

(Sursă: http://alphastoredesign.com/search-images/www.holytrinitystore.com/images/st-matrona-gold-foil-ir-714.jpg)

(Sursă: http://www.miriamturism.ro/galerie/Sf_Matrona1.jpg)

Aceasta se născu în familia unor ţărani săraci din satul Sebino, guberia Tula.  Încă de la început Dumnezeu dori să descopere pe vasul Său cel ales, căci în vremea afundării în apa Botezului, se văzu stâlp de tămâie cu bună mireasmă ridicându-se din cristelniţă. Văzând minunea, evlaviosul preot Vasile spuse tuturor celor prezenţi de sfinţenia acestui copil. Mai mult, pe pieptul pruncei se putea vedea o ridicătură în semnul crucii.

Întrucât din naştere fu lipsită de vedere, copiii adesea o batjocoreau, iar fetele mai mari o băteau cu urzică, pricină pentru care încă din copilărie se ferea de oameni, încetând să mai iasă din casă şi dăruindu-se rugăciunii şi cugetării la cele dumnezeieşti. Locuind în apropierea bisericii satului, mergea la toate slujbele, stând neclintită şi învăţând cu timpul toate cântările.

Chiar de îi lipsea vederea cea din afară, vederea cea duhovnicească o făcu să iubească…

Vezi articolul original 528 de cuvinte mai mult

devenire…

 „Noi nu avem un termen românesc pentru devenire. Avem cîteva pentru fiinţă, dar nu avem pentru devenire. Am fi putut avea termenul de petrecere (se petrece ceva, care e mai mult decît se întîmplă, are loc: are desfăşurare). Dar l-au expropriat chefliii. Singura noastră devenire este în chef, în distracţie, – în înstrăinare.“

Constantin Noica, Jurnal filozofic (fragm.)

Sfântul Serafim de Viriţa: „Toate acestea au fost de la Mine”

Îndulciri cu dor

Te-ai gândit vreodată că tot ceea ce te priveşte pe tine Mă priveşte la fel de mult şi pe Mine? Lucrurile care te privesc pe tine sunt la fel de importante ca lumina ochilor Mei. Te preţuiesc atât de mult în ochii Mei (El vorbeşte despre suflet) şi te iubesc atât de mult; de aceea, e o bucurie atat de specială pentru Mine sa te pregătesc şi să te încerc. Când ispitele şi vrăjmaşul vin peste tine, revărsându-se precum un râu asupra ta, vreau să ştii că, aceasta a fost de la Mine.

Vreau să ştii că slăbiciunea ta are nevoie de tăria Mea, iar scăparea şi izbăvirea ta stau în a Mă lăsa să am grijă de tine. Ia aminte, când eşti cuprins în vâltoarea imprejurărilor grele, între oameni care nu te înţeleg, care nu iau în seamă lucrurile ce îţi aduc bucurie şi te izgonesc de la ei…

Vezi articolul original 797 de cuvinte mai mult

Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bu­nătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. Domnul nu ia voinţa de la suflet, ci prin harul Său El o îndreptează spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea aceasta. De aceea, trebuie ştiut că atunci când se iveşte dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul însuşi vrea să mi­luiască acest suflet şi ascultă cu milostivire rugăciunile tale.

Nu trebuie însă confundată această dorinţă de a te ruga insuflată de Domnul cu dorinţa iscată de legătura pă­timaşă faţă de cel sau cea pentru care te rogi.

Sf Siluan Athonitul

Maica Hrisostoma de la Bunești: ”Puterea de a te ruga este un dar care îți schimbă viața”

Drumurile sunt ușoare sau grele, după inima cu care le faci. Drumurile la mănăstire sunt întotdeauna senine și folositoare.

Zidurile sunt, de obicei, mereu altele și nu permanent plăcut de privit. Zidurile unei mănăstiri sunt fierbinți și frumoase, pe măsura dragostei și a râvnei în rugăciune a celor care le locuiesc.

Dar nu drumurile și zidurile ne cheamă la mănăstire, ci Dumnezeu. Pe El îl căutăm. Și deseori îl întâlnim. Are chipul monahilor sau monahiilor care ne întâmpină în poartă.

Așa ni s-a întâmplat și la Mănăstirea Bunești (Brașov), în finalul acestui început de primăvară iernatică. Am cunoscut o obște mică, dar îmbrăcată în straie de lumină, având-o în frunte pe maica stareță Hrisostoma Cruşoveanu.

Un popas de suflet

Mănăstirea, cu hramurile ”Sfântul Gheorghe” și ”Duminica Tomii”, este una încă tânără. A fost ridicată începând cu anul 1991, la inițiativa unui fiu al satului, Părintele Visarion Joantă de la Mănăstirea ”Brâncoveanu” din Sâmbăta de Sus, prin grija preotului paroh din Bunești de atunci, Gheorghe Lup, și a maicilor Filofteia și Rafaela Potcoavă, nepoate ale părintelui profesor Dumitru Stăniloae. Nici unul dintre acești ostenitori nu mai sunt astăzi la Bunești. Arhimandritul Visarion s-a retras la mănăstirea de metanie, Sâmbăta de Sus, Părintele Gheorghe s-a mutat la Sibiu, iar cele două maici, nonagenare, sunt într-un cămin de bătrâni din Cluj, căci au nevoie de îngrijire specială.

Aflată la numai câțiva kilometri de Rupea, Mănăstirea Bunești se ascunde într-un decor deluros și împădurit ca într-un cocon.

Primul lucru care te izbește aici este liniștea desăvârșită. Ca în marile lavre ortodoxe. Nici un murmur, nici un zgomot de pași de turiști nerăbdători, nici un huruit de motor. Liniște. Biserica și chiliile par cufundate pururi într-o rugăciune tainică. Păzite de un ciobănesc mioritic care se mută la răstimpuri dintr-o parte în alta a curții, în căutarea unei raze de soare.

Biserica este pictată într-o manieră sobră și totodată prietenoasă. Liniile de inspirație neobizantină și culorile cuminți îți dau sentimentul de acasă.

Din pragul sfântului lăcaș, peste un pârâu îngust și leneș, se înalță ”Golgota” de la Bunești. Un deal din vârful căreia îmbrățișează cerul o Cruce a Iubirii. Acolo se mai află o fântână, săpată la mare adâncime, și un agheasmatar. Până sus, 14 arcade punctează popasurile făcute de Iisus Hristos pe drumul calvarului. În a treia duminică din Postul Paștelui, obștea de la Bunești, însoțită de credincioși, urcă acest Drum al Crucii, în cântece, rugăciuni și bătăi de toacă. În vârf, părintele duhovnic Clement Pop predică și îi miruiește pe credincioși. Procesiunea a căpătat deja tradiție și atrage de fiecare dată multă lume.

La Mănăstirea Bunești, te mai cuceresc armonia arhitecturală și ordinea nemțească. Ai presupune că o armată de maici muncește să întrețină locul, când, de fapt, sunt doar șase. Tăcute și smerite, călugărițele umblă repede și neauzite după ascultările lor, așa încât, dacă nu ești atent, nici nu le zărești.

În acest rai pământesc, am convins-o pe maica stareță Hrisostoma, după oarecari stăruințe, să ne vorbească despre viața duhovnicească a locului.

Minunea din vârful ”Golgotei”

– Maică stareţă, în zona aceasta, a Braşovului, sunt mai puţine mânăstiri decât în alte părţi ale ţării. Cum se explică? Sunt oamenii locului mai pragmatici, mai puţin comunicativi? Posibil să fi suferit o influenţă dinspre spiritul mai protocolar şi mai rece al saşilor, alături de care au trăit? Le-aţi simţit răceala şi în biserică?

– Am simțit-o. Fiind olteancă, am cu totul alt temperament și cu siguranță anumite așteptări. Însă, pe măsură ce a trecut timpul, m-am obișnuit să văd dincolo de aparențe și am descoperit oameni extraordinari. Să nu uităm că primele camere și biserica la roșu au fost construite în principal cu ajutorul sătenilor din Bunești.

Cel mai ușor este să descoperi omul adevărat, de după măști, în preajma copiilor. Mie îmi plac mult copiii și la noi la mănăstire vin mulți copii. În preajma lor, cu toții suntem altfel, mai deschiși, mai bucuroși… Prin copii, ne-am apropiat o seamă de credincioși.

– Vine multă lumea la sfințiile voastre?

– Nu așa de multă, dar vine lume bună. (Zâmbește) A fost plină curtea la noi și în acest an, în a treia duminică din acest Post Mare, când, după o tradiție, deja, a mănăstirii noastre, facem o procesiune, sub numele de ”Drumul crucii”. După Sfânta Liturghie, urcăm dealul din apropiere, cu preoții în față, cu toaca și prapuri. Drumul este fragmentat de cele 14 opriri ale Mântuitorului, la care părintele face câte o ectenie. La capătul lui avem un agheasmatar și o mare Cruce a Iubirii, unde preotul îi binecuvântează pe cei prezenți și ține un cuvânt de folos.

Acest obicei a fost inițiat de o credincioasă din București, doamna Elena Mănoiu, care este ucenică a părintelui Vartolomeu Bogdan, fost duhovnic și al mănăstirii. Dna Mănoiu vine la noi de mult și a și finanțat construirea celor necesare pentru Drumul Crucii.

În restul zilelor, în mănăstire este ca acum: liniște și pace. Ceea ce ne place mult, pentru că noi am ieșit din lume ca să ne putem aduna în rugăciune și să ne nevoim spre mântuire.

– În procesiunea despre care ne-ați spus simțiți la credincioși o trăire autentică, sau e vorba numai de o imitație a Drumului Crucii din Israel?

– Nu e deloc o formalitate sau o imitație lipsită de duh. Cu toții simțim că se coboară în inimile noastre o bucurie nepământeană. Iar noi, maicile, suntem cu atât mai emoționate cu cât știm că acest Drum al Crucii a fost făcut ca urmare a unei minuni. Aveam mari probleme cu apa în mănăstire. Nu găseam pe nicăieri un izvor suficient de puternic ca să ne asigure apa necesară. Nici nu aveam bani să plătim prospecțiuni. Doamna Mănoiu ne-a ajutat să găsim apa și să săpăm fântâna. Credem că este o minune.

Dacă am face procesiunea noaptea, cu lumânările aprinse, în Săptămâna Mare, probabil că emoția ar fi și mai intensă și pentru pelerini. Oricum, nu vrem nici să transformăm acest moment într-unul de spectacol, care să atragă oamenii într-un mod artificial și episodic. Nu căutăm cu tot dinadinsul să aducem lumea la noi. Nu mai mult decât este natural să se întâmple – că nici pustnici nu suntem. Astea sunt însă doar gândurile noastre omenești. Voia Domnului se va face, indiferent ce vrem noi. Și dacă este ca, prin venirea la această procesiune, să se adâncească în viața duhovnicească mai mulți credincioși, așa va fi.

Acasă, cu Maica Domnului

– Veniți din Oltenia, o regiune cu oameni energici și pasionali, ați fost mult timp călugăriță într-o mănăstire din Moldova, o provincie renumită pentru trăirea intensă a credinței… Vă simțiți acasă la Bunești?

– Absolut! Nu spun că m-am adaptat ușor, căci veneam de la Rogozu (Vrancea), unde mănăstirea era izolată într-o pădure, unde l-am prins duhovnic pe renumitul și vrednicul de pomenire părinte Paulin Lecca și unde tot tipicul era ca de pe un alt tărâm. Aici locul e mai deschis, pădurea este mai mult o lizieră, din care se tot taie, drumul național e foarte aproape și, în plus, în anul 1999, când am venit la Bunești, condițiile de trai erau precare… De asemenea, credincioșii nu știau de colivă sau să aducă prinoase la Sfânta Liturghie, ori să vină cu flori pentru marile icoane. Noi așa suntem obișnuite, să-ai aducem zilnic flori proaspete Maicii Domnului, care ne ocrotește necontenit, și la praznicele lor celorlalți sfinți… Dar acum, aici e acasă pentru noi toate. Ne-am obișnuit unii cu alții și ne-am împrietenit cu locul. Am colindat toate dealurile, pădurile și satele din jur, mergând cu vacile la păscut, la cules de fructe de pădure sau de ciuperci, la fân… Și cred că nu numai noi cunoaștem locul, ci și el ne cunoaște pe noi, că ne trimite animalele sălbatice în poartă, să ne salute, de la vulpi și căprioare până la urși. (Zâmbește)

– Cuvioșia voastră ați adus în mănăstire ceva din Oltenia?

– Cred că am venit cu un anumit spirit. Noi suntem mai deschiși, mai primitori și mai milostivi. Ne place să dăm. Și eu cred că e mai mare bucuria de a da, decât de a lua. Și nici pe noi nu ne-a lipsit Dumnezeu de nimic. De fiecare dată când am fost într-un impas sau o nevoie, Dumnezeu ne-a trimis omul care să ne scoată din necaz. Oameni pe care nu-i văzusem niciodată veneau cu suma exact pentru a acoperi o nevoie urgentă.

”În timpul Liturghiei, Dumnezeu îți ia grijile și durerile cu mâna”

– Sunteți în monahism de peste două decenii și cunoașteți bine viața Bisericii din interior. Credeți că Biserica ar trebui să schimbe ceva și în felul în care propovăduiește, să-și înnoiască limbajul, să-și împrospăteze mrejele, ca să prindă în ele noile generații?

– Nu neapărat. Important însă este să-i faci pe oameni să se apropie de cele sfinte ca de realități palpabile. De exemplu, mulți dintre cei care intră în biserici nu știu ce se petrece în timpul Sfântei Liturghii și asistă ca la un spectacol, fără folos duhovnicesc. Ar fi bine ca preoții să insiste mai mult pe cateheză, să le explice când vin îngerii să cânte dimpreună cu noi, când apare Maica Domnului, când se pogoară Duhul Sfânt… Fiind conștienți de toate aceste realități – subliniez, realități, nu păreri, nu invenții, nu vedenii –, creștinii noștri ar fi mai atenți, mai plini de evlavie și de sfială și probabil că s-ar folosi mai mult sufletește.

– Sfinţia voastră cum i-aţi spune unui om mai nehotărât din punct de vedere spiritual că trebuie să vină neapărat la biserică?

– Păi nu știu dacă așa se pune problema. Nimic nu trebuie. Totul e la alegerea noastră. Dar i-aș spune că, dacă are o zi proastă și vine la biserică, ar putea să-și limpezească gândurile, să se liniștească, să se simtă mai bine și chiar să găsească soluții la ce-l frământă. I-aș mărturisi că știu din experiență proprie cum toate grijile și durerile dispar în timpul Sfintei Liturghii, ca prin miracol – și este o minune – și cum simți deodată că iubești pe toată lumea. Dacă participi cu tot sufletul la Liturghie, inima ți se schimbă, mintea ți se schimbă… nu durează mult, pentru că firea omenească e păcătoasă și alungă harul, dar e minunat cât ține.

– Ca să ai asemenea trăiri, cum te pregătești?

– Totul începe prin a merge la biserică. Și eu am început așa. Mergeam la biserică și nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla propriu-zis, nu căutam să știu semnificația ritualului, dar îmi plăcea să stau la slujbe. Mai cu seamă la Mănăstirea Antim din București, unde predica părintele Sofian Boghiu. Nici nu auzeam ce spune, mă fascina chipul lui. Aveam sentimentul că nu vreau să se mai termine slujba, predica… Mă simțeam extrem de bine, dar nu din cauze obiective, pe care să le pot indica, ci era o stare care îmi era dată de undeva de Sus. La sfârșit, îmi părea rău că trebuie să plec. Ăsta e sentimentul nemaipomenit pe care îl poți avea în biserică. Ce vreau să spun este că nu trebuie să cauți cu tot dinadinsul un anumit fel de pregătire, cât să fii în rostul lucrurilor, să mergi să te închini și să încerci să te afunzi în rugăciune, ca într-un dialog cu sfinții și cu Dumnezeu. Simplu și conștientizând că ei sunt persoane reale.

Mai târziu, după ce m-am călugărit, am deprins bineînțeles totul, dar o taină tot am păstrat: nu am intrat niciodată în altar, să văd cum slujește preotul, cum pregătește sfințirea Darurilor și așa mai departe. Dumnezeu a rânduit ca eu să nu fiu niciodată pusă paraclisier și mă bucur pentru asta, am vrut să rămână misterul…

”Ca să te salvezi, ești obligat să iubești fără a aștepta să fii iubit”

– Cu trecerea anilor, participând la slujbe și de mai multe ori pe zi, în mănăstire, nu se pierde ceva din puterea acestor trăiri pe care le-ați descris atât de frumos?

– Sigur că ajungi la o anumită rutină, dar strălucirea credinței nu dispare, ci eventual capătă o altă intensitate. La începutul călugăriei oricum emoțiile sunt mult mai puternice, ard cu flacără înaltă, cum s-ar spune, pentru că monahul este umbrit de harul Sfântului Duh, imediat după ce-a îmbrăcat haina îngerească, pentru o perioadă. Asta nu ține la nesfârșit, mai ales că apar și ispitele, încercările… Dar trăirea se adâncește, dacă te nevoiești continuu.

– Nu e nevoie de motivaţie pen­tru a depăşi ru­tina?

– Motivația – asta e o noțiune care ține de psihologie… Te spovedești, ai un canon de rugăciune, citești – cărți sfinte, dar nu numai sfinte… Cititul este de mult ajutor. Eu am găsit răspunsuri la multe dintre frământările mele în scrierile unor Sfinți Părinți și din cuvintele unor părinți îmbunătățiți. Bunăoară, am învățat foarte mult de la Părintele Paisie Aghioritul, un sfânt contemporan, care pentru mine e viu și prezent mereu. Înveți cum să răspunzi urii cu iubire, răului cu bine, urâtului cu frumos. Și astea nu sunt doar cuvinte, ci adevărul. De la acești părinți ai Bisericii am învățat să nu vorbesc cu gândurile rele, să le ignor, să nu le fac loc în inima mea.

Părintele Porfirie Kavsokalivitul, un alt sfânt al zilelor noastre, spunea undeva că nimeni nu este obligat să te iubească, dar tu ești obligat să dai dragoste. Dacă poți pricepe asta, ești salvat. Pentru că nu mai ai așteptări de la oameni și, neavându-le, nu te mai simți rănit, iar nefiind rănit, te păstrezi mereu senin, adică în starea de a vorbi cu Dumnezeu și de a împlini poruncile lui Dumnezeu.

„Puterea rugăciunii stă în smerenie”

– Maică stareţă, multă lume caută, astăzi, dru­mul spre rugăciune, pe care o simte ca pe un de­mers salvator. Cum ar trebui să ne rugăm, dincolo de obligaţie şi de textele canonice, cu toată fiinţa noastră şi cu toată puterea?

– Asta nu se învață. Darul rugăciunii este primit de sus. Ți-l dă Dumnezeu pe măsura smereniei. Și știi când îl capeți, pentru că atunci îl simți prezent pe Dumnezeu lângă tine de câte ori te rogi. Rodul unei astfel de rugăciuni este îmbunătățirea vieții tale – nu mai ai mândria minții, ești bun, blând, permanent bucuros, fără temeri… E un cerc virtuos, să zic așa: te smerești, ai mai multă putere în rugăciune și devii mai bun. Dacă nu te smerești, Hristos n-are loc în tine de mândrie și de toate celelalte cusururi care se trag din ea. Hristos ți-ar da tot, că el te iubește, dar dacă vasul tău e mic…

Până obții darul rugăciunii, nu poți decât să exersezi. Vezi ce rugăciune ți se potrivește mai mult: ”Doamne Iisuse”, acatistele unor sfinți, alte rugăciuni… Și le rostești până când ajungi să le spui nu doar cu mintea, ci și cu inima. ”Secretul” este să fii constant în rugăciune. Nu mulțimea rugăciunilor spuse contează, ci să stăruiești în rugăciune.

Mie cea mai puternică rugăciune, mai ales în momentele de clătinare interioară, mi se pare a fi: ”Doamne, facă-se voia ta!”.

– Maică Hrisostoma, ne apropiem de sărbătoarea Învierii Domnului. Ne puteți spune dacă în mănăstire se simt altfel aceste câteva săptămâni ale Postului Mare?

– Postul Paștelui este unul de doliu, dar care prevestește, paradoxal, bucuria. Slujbele sale sunt aparte și ele te introduc într-o atmosferă de tristețe, care însă ascunde fericirea din final. Pentru că, după moarte, vine Învierea. Și am observat că această în această înfrângere a morții, care nu e doar pentru Hristos, ci mai curând pentru oameni, începând din Sâmbăta Mare și până la sfârșitul Săptămânii Luminate, se schimbă lumina zilei. Mai ales în timpul slujbelor. Oricum ar fi vremea, lumina devine mierie, consistentă și parfumată. Nu e vorba despre o lumină specifică primăverii – care este tot o înviere, una a naturii însă –, ci despre o lumină care se vrea veșmânt al lui Dumnezeu întrupat.

sursa: http://claudiutarziu.ro/maica-hrisostoma-de-la-bunesti-puterea-de-a-te-ruga-este-un-dar-care-iti-schimba-viata/

Făţarnicie, mânie, păcate, frământări, prieteniile nefolositoare …

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen:
– Ce este făţarnicul?
– Făţarnicul este cel care îşi învaţă aproapele lucrare, la care el însuşi n-a ajuns. Căci este scris: „de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi iată bârna din ochiul tău“, şi celelalte.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen:
– Ce înseamnă „a se mânia pe fratele său în zadar“?
– Orice asuprire cu care te va asupri fratele tău, iar tu te mânii pe el, în deşert te mânii. Chiar dacă ţi-ar scoate ochiul drept şi ţi-ar tăia mâna dreaptă, în deşert te mânii; dacă te depărtează de Dumnezeu, atunci mânie-te.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen:
– Ce să fac cu păcatele mele?
– Cel care vrea să-şi ispăşească păcatele, le va ispăşi prin plâns. Căci plânsul e calea pe care ne-au arătat-o Scriptura şi părinţii noştri spunând: plângeţi. Căci nu este altă cale decât asta.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen:
– Ce să fac cu frământările care mă zbuciumă?
– Să plângem dinaintea bunătăţii lui Dumnezeu în orice osteneală a noastră, până i se va face milă de noi.

L-a întrebat iarăşi fratele:
– Ce să fac cu prieteniile nefolositoare pe care le am?
– Un om trage să moară ( îşi dă duhul) şi tot mai ia aminte la prieteniile din lumea asta. Nu te apropia, nici nu te atinge de ele, şi se vor înstrăina singure.

http://www.pateric.ro/despre-avva-pimen/

„Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta.” /Mat. 22:37/

1. În această săptămână urmează paşii Domnului Hristos, şi fii mereu alături Lui, spre deosebire de judecătorii şi chinuitorii Lui. Şi iubeşte-l cu toată inima ta.
2. Mută-te duhovniceşte în acele zile şi în acele întâmplări, şi sărută-i poala şi mânecile veşmintelor, nu îndepărta inima ta de la El. Când îi auzi pe prigonitorii Lui cum şoptesc: „Vinovat e,” tu strigă-le în urechi: „Drept e!” Iubeşte-l pe Cel ce te iubeşte, cu toată inima ta!
3. Când Evreii Îl pălmuiesc, tu întinde mâna ta în apărare şi primeşte palma în locul Lui. Când Îl scuipă, tu spune: Scuipătorilor, ce veţi arunca unii altora în faţă, dacă asupra Lui folosiţi tot scuipatul vostru, toată alcătuirea voastră?
4. Când Pilat Îl întreabă pe tăcutul Domn: Ce este adevărul?, tu mărturiseşte şi spune: Iată, El este Adevărul dumnezeiesc viu şi întrupat. Când ostaşii romani Îl biciuiesc, tu stai lângă El şi spune fiarelor: Fiii lupoaicei, veşnici purtători de moarte, nu biciuiţi pe Mielul lui Dumnezeu cel purtător de viaţă, Care dă viaţă împărăţiei voastre a morţii.
5. Mergi după El pe Calea Patimilor, şi poartă crucea Lui împreună cu Simon Kirineanul, şi împreună cu fericita Veronica şterge-i faţa de praf şi sânge, şi împreună cu Mironosiţele plângi şi umezeşte-i buzele uscate cu un pahar de apă rece, şi răcoreşte-i fruntea înfierbântată. Dăruieşte-i întreagă inima ta şi iubeşte-l cu toată inima ta în ceasurile umilinţei Lui.
6. Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă: Au! Când sunt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarăşi vaită-te, ca şi cum fierul s’ar înfige în trupul tău.
7. Închină-te Preasfintei Sale Maici şi sărută poala şi mânecile veşmintelor sale. Nu-i spune nimic. Nu o întreba nimic. Închină-te încă o dată sfintei sale dureri. Şi încă o dată sfintei sale tăceri. Spune în sineţi: Preacinstită Maică, şi eu Îl iubesc cu toată inima mea.
8. Scoate inima ta şi pune-o în trupul Său şi uită de sine. Fii în El şi rabdă ce rabdă El şi cu totul să mori pentru sine. Mori înaintea Lui.
9. Când Iosif şi Nicodim Îl pogoară în mormânt, tu caută să fii împreună cu El în mormânt. Închipuieţi că nu eşti viu în această lume. Ca o umbră să stai undeva aproape de mormânt, şi viaţa ta să o priveşti ca fiind în mormânt. Şi îţi va fi dulce, foarte dulce, moartea cu El şi întru El.
10. Oare cu cât mai dulce va fi învierea cu El şi întru El, când a treia zi te vor lumina îngerii la mormânt?! Oştenii Împăratului merg înaintea Împăratului, feţele lor-s ca fulgere arzătoare, iar veşmintele albe-s ca zăpada. Iar când îngerii lui Dumnezeu vor lumina în întunericul Golgotei şi în întunericul sufletului tău, atunci te vei simţi ca un om nou.
11. Şi când, tremurând, vei privi Minunea Minunilor, şi nu vei ştii dacă să te ascunzi sau să fugi sau să i te arăţi, iată, El întâiul se va apropia de tine şi ca pe Maria te va chema după nume. Iar când El te va numi prin glasul Lui, ca printr-un fir electric va intra în tine un nou curent, o nouă viaţă, o nouă putere. Şi El îţi va întoarce inima ta, ţi-o va da şi pe a Lui. Şi tu, tremurând, vei cădea la picioarele Lui şi, printre suspine, vei striga precum Toma: Domnul Meu şi Dumnezeul Meu, slavă Ţie!

Binecuvântaţi pre cei ce blestemă pre voi, şi vă rugaţi pentru cei ce fac vouă necaz. /Lc. 6:28/ Şi nu judecaţi, şi nu vă veţi judeca; nu osândiţi, şi nu vă veţi osândi, iertaţi şi vi se va ierta. /Lc. 6:37/ Omul cel bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune; şi omul cel rău, din visteria cea rea a inimii sale scoate cele rele; că din prisosinţa inimii grăieşte gura lui. /Lc. 6:45/ Că nu au trimes Dumnezeu pre Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin el. /Io. 3:17/ Urâciunea aduce ceartă, iar dragostea acoperă toate greşalele. /Pil. 10:12/

din ,,Inima în Marele Post”, de Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei și Jicei, A șaptea săptămână