N-aţi văzut pe dragul sufletului meu?” (Cântarea Cântărilor 3,3)

Eram foarte tânăr şi destul de disperat, când m-am dus la o conferinţă a unui cunoscut profesor de teologie. La sfârşit s-au trimis bileţele cu întrebări. A citit cu voce tare, plăcut impresionat, rugămintea copilărească pe care i-am adresat-o: Vorbiţi-ne un minut doar ca un om care Îl iubeşte pe Iisus… Pe chip i-a înflorit un zâmbet care m-a făcut să-mi dau seama cum arăta adolescent. Apoi, fără un cuvânt, şi-a scos ochelarii, i-a aşezat încet pe masă şi s-a lăsat, suspinând adânc, pe speteaza scaunului. După vreo zece secunde în care l-am privit bronzându-se la lumina propriului surâs, detaşat ca un prunc adormit la sânul mamei, parcă un duh rău i-a adus aminte că e profesor: cu gesturi bruşte, aproape speriate, a revenit la morga universitară, spunând apăsat, sentenţios, cu ochelarii bine înfipţi pe nas, că pe Dumnezeu Îl iubesc doar cei care Îi împlinesc poruncile. După happeningul acela uluitor, de o emoţionantă candoare, care îmi revelase odihna unui suflet în dragostea lui Hristos, citatul din Scriptură a venit, sec, dureros şi frustrant ca un pumn în plex.

La sfârşitul acelei conferinţe, cu excepţia relatată, am rămas cu impresia că creştinismul e o chestie foarte-foarte deşteaptă, că accesul la mântuire presupune o îndelungă specializare. Iar sufletul meu murea, n-aveam timp. Pe masa conferenţiarului, între el şi public, trona o carte uriaşă, un studiu de ultimă oră de vreo 2000 de pagini, în engleză, despre Învierea lui Hristos. Semăna cu o lespede de mormânt.

Poate cu această impresie sumbră aş fi rămas dacă n-aş fi dat în Evanghelii peste nişte femei, care mereu şi pretutindeni dau buzna, fără nici o acreditare ştiinţifică, căutându-L pe Iisus: până şi în mormânt.Şi în vreme ce specialiştii şi publicul lor consumator de informaţii, rămân pururi însetaţi de pietre şi giulgiuri, transformând până la urmă creştinismul într-un muzeu al Învierii, această ceată de mironosiţe, ca un pâlc de fecioare descinzând direct din Cântarea Cântărilor, Îl caută pretutindeni pe Bărbatul vieţii lor.

Specialiştii pot trăi şi fără Hristos: le ajung studiile despre El… Dar tinerii de azi, ca şi mironosiţele din Evanghelie, nu: fără El, goana nebunească a inimilor se accelerează până devine autodistructivă. Până dumnezeiasca sete de dragoste şi de viaţă adevărată pe care a pus-o Dumnezeu în ei ajunge să-i dezintegreze prin baruri, bordeluri, cluburi şi plantaţii de căpşuni.

Cred că Maria Magdalena, alergând prin cimitir, dând năvală în mormântul lui Iisus şi vorbind cu îngerul cel înfricoşător, a fost adevărata mea profesoară de Noul Testament: cea care m-a învăţat să dau, fără teamă, ca răspuns la Întruparea dragostei dumnezeieşti, toată iubirea omenească din mine. Ea, cea din care Iisus scosese şapte draci, mi-a dat curajul să înfrunt glasurile propriilor demoni şi să NU fac din multele mele păcate, pretextul depărtării de Hristos, ci dimpotrivă, motivul cel mai puternic de a mă atinge de El.

Privind-o pe Maria Magdalena alergând prin Evanghelii după Iisus, câţi (câte) dintre noi ne simţim inima tresărind, ca o mare curvă ce aude de existenţa unui Bărbat a Cărui atingere nu naşte vină? „O, de mi-ai fi fost Tu fratele meu şi să fi supt la sânul mamei mele, atunci pe uliţă de te-ntâlneam, cu drag prelung te sărutam şi nimeni nu-ndrăznea osândei să mă dea!” (Cânt. Cânt. 8,1) Că Dumnezeu, întrupându-Se, tocmai Acesta S-a făcut şi că dându-ne Trupul Lui în Potir tocmai acestui dor i-a răspuns, mărturisesc prin nevoinţele lor toate sfintele femei ale Bisericii.

Mironosiţele Îl căutau pe Iisus, nu Învierea. Şi dacă L-ar fi găsit mort, Maria ar fi făcut aceleaşi gesturi ca atunci când L-a aflat viu: s-ar fi aruncat spre El să-L atingă, să-I spele picioarele cu lacrimi şi să I le ungă ca unui mire. Căci Hristos trezeşte în suflete o dragoste mai tare ca moartea. În inimile care I S-au dăruit nu mai există moarte, căci cine Îl caută pe El găseşte Învierea…

Poate în unii dintre tinerii care vor auzi sau citi Evanghelia de azi, se va trezi dorinţa de a-L căuta şi ei pe Hristos. Dar odată ajunşi în „mormântul” unui creştinism golit de iubire şi umplut cu informaţii, tot mai sărac în îndrăgostiţi şi tot mai bogat în specialişti, îi rog din inimă să nu se descurajeze; ci, dimpotrivă, să alerge pe urmele mironosiţelor, în adâncul lui. Până se vor atinge de dragostea lui Hristos.

Autor: MARIUS IORDĂCHIOAIA

Reclame

gânduri înainte de Liturghie

Când un iudeu, un cetățean al Vechiului Legământ, dorea să vadă cât mai are de călătorit până în Țara Făgăduită, privea în zarea pustiei dintre Egipt și Palestina.
Azi, când un creștin orthodox, un cetățean al Noului Legământ, însetează să vadă cât mai are până în țara promisă lui, Împărăția Cerurilor, privește în zarea pustiului lăuntric dintre lume și Cer, în zarea pustiului din propria inimă…. Pentru că acolo, undeva, în zarea din adâncul inimii, este Împărăția spre care merge….
Evreul era condus, ziua de un stâlp de nor iar noaptea, de un stâlp de foc. Tot stâlp de nor și de foc e și Numele lui IISUS pentru creștinul care, rugându-se, călătorește spre Împărăția Cerurilor.
Evreul, ca să ajungă în Palestina, trebuia să înfrunte popoarele dintr-un teritoriu geografic; creștinul, trebuie să înfrunte popoarele de păcate și patimi care trăiesc în pustiul inimii.
Ca să intre în Țara Promisă, evreii au trebuit să lupte cu uriașii, cu fiii lui Anac; creștinul, la ultima vamă lăuntrică, trebuie să lupte și să-i învingă cu Numele lui IISUS, pe fiii lui Satan, demonii….
Călătorind prin arșița pustiului, evreii își aminteau cu nostalgie, de viața din Egipt; creștinii, când le e foarte greu să rabde asprimea căii lăuntrice, cârtesc amintindu-și de viața ”creștinească” din lume, cea cu lecturi și slujbe plăcute, mese și discuții savuroase…

continuarea aici

cântecul liniștii

 

Acum e liniște în mine…
O boare de vânt mi-a trecut prin suflet
ca ecoul unui cântec…un cântec care se cântă
departe
în lăuntrul meu
pe munții neștiuți
ai vieții…Acum e liniște în mine….
liniștea zăpezilor din Rai
care se vor topi
și se vor face

râul pe care coboară liniștea
în oameni

din neștiuții munți
ai vieții lor

când plâng cerând
iertare
pentru tot ce sunt….

Acum e liniște în mine…

(Marius Iordăchioaia)