Cu Dumnezeu toate sînt cu putință

Ceea ce stă în calea oricărei realizări este chiar sufletul omului. Sufletul este ca un combustibil pe care trebuie să-l reîmprospătezi veșnic. Dacă omul are sufletul plin, orice faptă i se pare ușoară, viața lui este dinamică și plină de realizări. Însă omul cu sufletul golit este mereu îngrijorat și nu găsește hotărîre să se apuce de treabă. De aceea în limbajul nostru patristic este folosită expresia „puținătatea sufletului” sau „Împuținarea sufletului” care exprimă nehotărîrea, lipsa de curaj și abandonarea faptelor care te fac împlinit. Astăzi lumea numește această stare „depresie” și îi conferă o multitudine de scuze, care mai de care mai compătimitoare. Totuși puținătatea sufletului este un păcat, o abandonare a vieții, o rană adusă bucuriei și iubirii. Sufletele trebuie să fie întotdeauna pline, căci orice împuținare aduce descurajarea și stingerea chefului de viață. Sufletul se umple cel mai bine cu iubire, cu dor de a face bine și de a bucura pe alții prin munca ta, prin darurile tale, prin răbdarea ta, prin iertarea ta, prin tot ce poți fi din iubire. Cînd sufletul se golește, să-l umplem la loc, ca să ne pară viața ușoară și orice lucru de care ne apucăm să sporească. Cu Dumnezeu toate sînt cu putință.

Părintele Savatie Baștovoi

Reclame

Suferința este un mod de cunoaștere

Toate revelaţiile cu care s-a îmbogățit omenirea de-a lungul istoriei au fost rodul unor oameni trecuţi prin suferințe. V-aţi întrebat vreodată de ce a trebuit ca marele Proroc Moise să se nască dintr-o mamă măcinată de iminența sacrificării pruncului ce urma să se nască? Probabil ştiti că la vremea nașterii lui Moise era ordin în tot Egiptul ca pruncii evreilor care se nasc de parte bărbătească să fie ucişi. Aşa ajunge mama lui Moise, despre care nu ştim altceva nimic, să-şi abandoneze pruncul într-un coş pe apă, acolo unde l-a şi găsit fiica Faraonului şi l-a luat acasă. Imaginați-vă doar puţin suferința mamei lui Moise, acea femeie tânără care a născut unul dintre cei mai minunați prunci din câți a dat omenirea, autorul Torei, primul mare om prin care Dumnezeu Şi-a descoperit revelaţia prin cele cinci cărţi ale Bibliei, numite şi Pentateuh, acest prunc care mai era şi de o frumusețe deosebită, asa cum îl descrie Biblia. Faptul că Moise era gîngav, adică avea un defect de vorbire, se poate datora şi abandonului său. Uitaţi-vă cîtă suferință la oamenii lui Dumnezeu. Apoi David, care a fost persecutat de socrul său Saul, acel socru demonizat care, pe cînd îl prigonea pe David prin munți, a făcut abuz de statutul său de rege şi a dat-o de nevastă pe soția iubită a lui David, Micol, unui oarecare al cărui nume nu-l știm. Dar David, atunci cînd a încetat persecuția iraţională din partea socrului, şi-a luat locul de rege al Israelului şi și-a întors iubirea tinereţii înapoi. Ca să nu mai zic că David a fost persecutat şi de fiul său Avesalom. Uitaţi cîtă suferință nedreaptă. Dar Maica Domnului? Oare așa se cuvenea să nască cea mai mare între femei, Nevinovăţia însăși, în iesle, de frica lui Irod care căuta să-I taie Fiul? Şi oare nu mîinile care L-au ţinut la sîn pe Fiul lui Dumnezeu au ajuns să-L coboare de pe Cruce? Dacă suferința nu ar fi avut un rol revelator, cu siguranţă nici prorocii, nici Maica Domnului şi nici Fiul lui Dumnezeu nu ar fi avut parte de ea. Dar suferinţa este o primă palmă dată morții. Doar în suferinţă se verifică calitatea umană. Aşa cum zic Sfinţii Părinţi, suferința este focul care ne curăţă aşa cum se curăţă aurul în topitoare. Suferinţă fizică, suferință emoţională. Un lucru este cert: noi, oamenii, nu putem schimba suferința care se abate asupra noastră, dar putem schimba modul în care privim suferința. Cum a zis unul dintre marii preoți ai neamului nostru, părintele Gheorghe Calciu, care a petrecut douăzeci şi unu de ani de tortură în lagarele comuniste: „Nu ar trebui să-L rugăm pe Dumnezeu să ne izbăvească de suferință, ci mai degrabă să-L chemăm pe Dumnezeu în suferința noastră. Dumnezeu S-a coborît în iad şi l-a umplut de lumină, deci poate coborî şi în iadul personal al fiecăruia, care este suferinţa, pentru a o umple de sens şi de lumină.”

fragment din cartea Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei – Părintele Savatie Baștovoi

Părintele Savatie Baștovoi: „Este prima carte creștină pe care am citit-o”

Este prima carte creștină pe care am citit-o, în trenul Timișoara-Iași, și care a stat la baza convertirii mele. O carte de referință pentru oricine dorește să înțeleagă spiritualitatea creștină. Sfîntul Grigore cel Mare, papă al Romei, a scris în scris această carte în secolul al 6-lea. Adevărurile credinței fiind înfățișate sub forma unui dialog platonician între ierarh și un oarecare diacon Petru.

Recomand cu căldură această carte mică, intrigantă, fantastică, cu povestiri și zvonuri despre moarte, despre călătoria sufletelor, despre ceea ce face ca un trup să fie viu și receptiv. Din memorie citez un argument în favoarea existenței sufletului: ”Ce face ca un trup care mai devreme se mișca și atrăgea prin frumusețea sa să se transforme într-o materie inertă? Dacă nimic din ceea ce era în trupul viu nu a dispărut, atunci de ce nu se mișcă trupul mort, de ce ochii nu se deschid să vadă și gura nu vorbește? Ce este acel ceva care pune în mișcare trupul, dacă nici un organ nu este capabil să o facă cu de la sine putere? Acel ceva nevăzut și insesizabil care face ca materia trupului să aibă viață și să se miște este Sufletul”.

Image may contain: text