Iubirea nu este doar un anumit fel de comportament, ci începe atunci când, odată ce L-am descoperit pe Hristos, pe Dumnezeu, Singurul Care ne poate împlini, Care este valoarea supremă a vieții noastre, ne orientăm către preocupările celuilalt renunțând la preocupările noastre egoiste

Noi toți năzuim spre o viață duhovnicească și deseori ne plângem că în dorul nostru și chiar în lupta pe care o ducem pentru împlinirea acestui scop nu avem parte de nici o emoție și de nici un sentiment deosebit.

Ele nu sunt necesare.

O relație cu o persoană poate fi profundă, constantă, fără ca emoțiile să se strecoare în ea tot timpul. Să luăm aminte la tipul de relație dintre douã persoane. Este limpede că dacă una dintre ele si-ar dori o relație dominată de emotii, se poate ca cealaltă să trăiască acest lucru de-a dreptul ca pe o ofensă. Or, în acest fel Îl tratăm de multe ori pe Dumnezeu. Ne întoarcem către El așteptând ca rezultatul venirii noastre către El, al rugăciunilor noastre, sã dea naștere unei altfel de gândiri, de emoții, ca toată viața noastră psihologică să fie luminată, încălzită și transformată. În loc să-L tratăm cu respect, cu venerație, ca pe o Persoanä cu care e important să stabilim această relatie, noi Îl tratăm ca pe o ocazie de a avea o anumită experiență.

Viața duhovnicească nu este o experiență sau o succesiune de astfel de experiențe. Este o predare (o abandonare) voii lui Dumnezeu, o predare din ce în ce mai deplină și mai desăvârșită a propriei vieți, când Îi cerem lui Dumnezeu să ne cucereascä cu orice pret, chiar cu prețul lipsirii de ceea ce ne este mai drag nouă și care ne stă în cale, fie înlăuntrul, fie în afara noastră.

De asemenea viața duhovnicească este și disponibilitatea față de El cu care, în numele acestei relații cu Dumnezeu, ducem o viață care este însăși viața Lui, viețuim în conformitate cu voia Lui. Poate că este foarte diferit de ceea ce căutăm atunci când vorbim despre viata duhovnicească, și totuși, în ultimă instanță, dacă facem o comparație între relatia noastră cu Dumnezeu și relatia noastră cu un om, ne trezim rușinați dacă în relația noastră cu omul cu pricina vom cauta doar o experiență, o emotie, o plăcere si nimic altceva. Cea care contează este persoana, oricât de dureroasă sau dificilă se dovedește a fi această relație.

Aceasta nu înseamnă că viața duhovniceascä nu este însoțită de o anumită experiență, de o trăire a lui Dumnezeu, o stare de rugăciune, o întreagă gamă de trăiri, dar nu aceasta este cea care contează, ci Cel Care contează este Dumnezeu.

Uneori, anevoie percepem diferențele. Probabil că fiecare dintre noi a avut prilejul de a se ruga pentru cineva a cărui viață, a cărui sănătate contează pentru noi. Atunci rugăciunea noastră este o rugăciune adunată, gândurile noastre nu se clatină, inima nu e împărtită, rugăciunea este intensă. După aceasta ajungem la sfârșitul ei și încercăm o rugăciune de mijlocire sau pur simplu ne îndreptăm atenția către Dumnezeu si descoperim că rugăciunea noastră devine uscatã, gândurile noastre rătăcesc, inimile noastre sunt reci și împărțite. Ce se întâmplă? Cum se face că două rugăciuni consecutive, la o distanță de doar o secundă, erau atât de diferite? Se întâmplã deoarece în centrul rugăciunii nu era Dumnezeu, ci era omul, era nevoia lui, era în ultimă instanță însăși atitudinea mea față de el, față de om, sau o anumită nevoie care se afla în centru; si când de la mine și de la persoana pe care o îndrăgesc atenția mea s-a mutat către Dumnezeu, nici pic de căldurã nu a mai rămas, nici o fărâmă de fermitate sau de neclintire în mine nu se mai putea găsi.

[…]

Dacă cineva spune cuiva că îl iubește și, cu toate acestea, trăiește relația doar în termenii unor emoții de scurtã durată și nu face nimic în legãturã cu aceasta, cu privire la cel pe care se presupune că îl iubește și la nevoile și preocupările lui, atunci în această iubire nu este adevăr. Si totusi iubirea nu este doar un anumit fel de comportament, ci începe atunci când, odată ce L-am descoperit pe Hristos, pe Dumnezeu, Singurul Care ne poate împlini, Care este valoarea supremă a vieții noastre, ne orientăm către preocupările celuilalt renunțând la preocupările noastre egoiste.

Și scriitorii asceti ai primelor veacuri denumeau aceasta „Calea Evangheliei”, calea poruncilor dumnezeiești, nu în sensul că pentru a fi buni creștini e de ajuns să împlinim cele ce ni se cer, dar dacă nu vom face așa, vorbirea noastră despre dragostea de Dumnezeu și de aproapele nostru este inutilă. „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra in Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatãlui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21-23); și vor fi mulți care vor spune: „Nu am mâncat noi la masa Ta?”, și cărora Domnul le va spune: „Nu te cunosc!”, și aceasta este o avertizare din partea Domnului Însuși.

Așa încât, dacă vrem să punem un nou început în viața duhovnicească, trebuie să ne amintim faptul că acesta nu este o experiență, ci o predare a sinelui, și că va trebui ne aducem și noi propria contribuție, dar să nu uităm că darul va fi al lui Dumnezeu. Părinții pustiei spuneau: „Dă sânge și ia Duh!”

Hristos spune că începutul unei vieți de ucenicie se pune atunci când ne întoarcem dinspre sinele nostru, negându-ne. Negare nu înseamnă însă să nu-ti îngădui ceva, să-ți spui: „Nu mã mai interesează emoțiile tale, gândurile tale, ceea ce mă preocupă sunt gândurile lui Dumnezeu și căile Lui.” Și de câte ori îmi voi aminti de eul meu, de sinele meu, de propria personalitate, îmi voi spune din nou: „Piei înapoia mea, Satano, vrăjmas îmi ești, căci nu cugeti cele ale lui Dumnezeu!” Ori de câte ori sinele meu va sta între mine și viața cea adevãratã, voi spune: „Piei departe de mine, nu mă mai preocupă nici gândurile pe care le ai, nici sentimentele, nici conditia ta! Ceea ce mă preocupã acum este Dumnezeul cel viu.”

În acest proces avem nevoie ne luãm și să ne purtăm crucea. De obicei ne gândim să ne ridicăm crucea, purtând cu mai multã sau mai putină răbdare greutățile vieții, împrejurările dificile ale vieții noastre, sănătatea noastră precară, ambianța, situațiile dureroase și grele care ni se întâmplă.

Dar, dincolo de toate acestea, există ceva pe care trebuie să-l purtăm și să-l ducem până la sfârșitul drumului, până la moarte: este propriul ego, eul, egoismul nostru care vrea întotdeauna să se afirme pe sine. El cere atenție și pretinde anumite drepturi, pretinde a-L avea pe Dumnezeu Care să fie doar al lui. El are pretenții de la aproapele său, care devine prada lui,și el pretinde Raiul înainte de a-și fi purtat crucea. Acest sine este o cruce care trebuie purtată și îndelung răbdată.

Într-un fel, făcând o parabolă din ceva care este prea mare pentru a fi o parabolă, se poate spune totusi că pe Golgota cele trei cruci reprezintã cele trei sensuri ale spuselor mele. Noul Adam, Omul adevărat, Singura persoană adevărată, Care într-un gest de iubire Se aduce pe Sine lui Dumnezeu, printr-o abandonare desăvârșită si deplin predându-Se pe Sine omului printr-o totală dăruire; tâlharul cel nebun și rău care îl blesteamã și tâlharul care pânã la urmă recunoaște ceea ce este real și adevărat și se întoarce către El. Într-un fel, aceasta este condiția în care ne aflăm: în diferite momente noi reprezentăm pe ambii tâlhari, dar suntem tâlhari si atârnãm ca niște condamnați până vom deveni omul cel adevărat, și atunci crucea noastrã îsi schimbă sensul. Leapădă-te de tine însuti, ia-ți crucea

fragm. din ,,Doamne, fii cu noi!” – Mitropolitul Antonie de Suroj