Sfântul Paisie Aghioritul: Când prinde blestemul și cum se slobozește cineva de blestem, deochiul și binecuvântarea

din cartea „Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”, Cuviosul Paisie Aghioritul

– Părinte, când prinde blestemul ?

– Blestemul prinde atunci când există la mijloc nedreptatea. Dacă, de pildă, o oarecare femeie își bate joc de altă ce este mâhnită sau îi face vreun rău, iar cea mâhnită o blesteama, s-a terminat, se pierde neamul ei. Adică atunci când fac rău cuiva, și acela mă blesteama, se prind blestemele lui. Îngăduie Dumnezeu și se prind, precum de pildă îngăduie că unul să omoare pe altcineva. Când însă nu există nedreptate, atunci blestemul se întoarce la cel ce l-a rostit.

– Și cum se slobozește cineva de blestem ?

– Prin pocăînță și spovedanie. Cunosc multe cazuri de oameni care s-au chinuit din pricina blestemelor, deoarece au fost vinovați, dar care, atunci când au înțeles că au fost blestemăți, s-au pocăit, s-au spovedit și s-au îndepărtat. Dacă cel ce a fost vinovat spune: „Dumnezeule, am făcut asta și asta, iartă -mă”, și se spovedește cu durere și sinceritate, atunci Dumnezeu îl va ierta. El este Dumnezeu.

– Este pedepsit numai acela care primește blestemul sau și acela ce îl spune ?

– Cel ce primește blestemul se chinuiește în viață aceasta. Iar cel ce a blestemat se chinuiește și în viață aceasta și se va chinui și în cealaltă, pentru că va fi pedepsit de Dumnezeu caun ucigaș, dacă nu se va pocăi și spovedi. Pentru că, să zicem, poate cineva să te necăjească, însă tu, cu blestemul ce i-l dai, este ca și cum ai lua pistolul și l-ai omorî. Cu ce drept faci asta ? Orice ar fi făcut celălalt, nu ai dreptul să-l omori. Că să ajungă să blesteme cineva, înseamnă că are răutate. Cineva blesteamă atunci când o spune cu patimă, cu înverșunare.

Blestemul când vine de la omul care are dreptate are mare putere; mai ales blestemul văduvei. Îmi aduc aminte de o bătrână care avea un căluț și îl lega la marginea pădurii să pască. Fiindcă era puțin zburdalnic, l-a legat cu o funie mai tare. Odată au mers trei femei în pădure să taie lemne. Una era bogată, una văduva, iar cealaltă orfană și foarte săracă. Au văzut calul ce era legat cu funia și păștea și au zis: „Nu luăm funia să legăm lemnele ?” Au tăiat-o în trei, și fiecare din ele au luat câte o bucată să își lege sarcina ei. Firește, calul a fugit. Când a venit bătrână și n-a aflat calul, s-a mâhnit mult. A început să-l caute peste tot; s-a ostenit mult până să-l găsească. În cele din urmă, după ce l-a aflat, a spus supărată: „Pe ceea ce a făcut asta s-o ducă cu aceeași funie”. Într-o zi, fratele femeii bogate făcea glume cu o pușcă, crezând că e goală – era din cele ce le lăsaseră italienii – și a împușcat-o pe sora-sa în gât. Trebuia s- o ducă la spital și trebuia funie ca să o lege pe o scară de lemn. În ceasul acela s-a găsit o bucată de funie, aceea furată, dar n-a ajuns. Au adus și cele două vecine ale ei cele două bucăți furate și au legat-o de scară și au dus-o la spital. Așa s-a înfăptuit blestemul bătrânei: „Să o ducă cu aceeași funie”. În cele din urmă a murit sărmana; Dumnezeu s-o odihnească. Vedeți, a prins blestemul la cea bogată, care nu avea nevoie materială. Celelalte își aveau sărăcia lor, avuseseră oarecare îndreptățire.

Boli şi nenorociri din blestem

Multe boli cărora medicii nu le găsesc pricina pot fi din blestem. Cum să găsească medicii blestemul? Odată mi-au adus la Colibă un paralizat. Un bărbat zdravăn, nu putea sta jos. Trupul îi era înțepenit ca un lemn. Unul îl ducea în spate, iar altul îl ținea de picioare. I-am pus două lemne de care s-a sprijinit, sărmanul. Cei care îl însoțeau mi-au spus: „De la vărsta de 15 ani este în starea acesta și au trecut 18 ani de atunci”. Dar cum să pățească această fără nici o pricină?”, am întrebat. „Nu se poate. Ceva se întămplă aici”. Am căutat pe ici-pe colo şi am aflat că îl blestemase cineva. Ce se întâmplase? Odată, pe când mergea cu autobuzul la şcoală, stătea întins pe o banca. La o stăție s-au urcat un preot în vărstă şi un bătrăn şi stăteau în picioare lăngă el. Atunci cineva i-a spus: „Scoală-te, să stea vârstnicii!”. Acela însă s-a întins și mai mult pe bancă, fără să dea importanță la cele zise. Atunci bătrănul care stătea în picioare îi spune: „Întins să rămăi şi niciodată să nu poți şedea!”. Şi blestemul a prins. Vezi, tănărul a fost obraznic. Ca şi cum ar fi spus: „De ce să mă scol, dacă am plătit locul?”. Da, dar şi celălalt a plătit, şi este în vărstă, respectabil şi stă şi în picioare, iar tu eşti un copil mic de 15 ani şi stai jos. „Această este pricina, i-am spus. Caută să te pocăieşti, dacă vrei să te faci bine. Este nevoie de pocăință”. Sărmanul, de îndată ce şi-a dat seama şi şi-a recunoscut greşala, s-a şi făcut bine.

Câte de acestea ce se întamplă azi, nu sunt din blestem şi din supărare peste măsură! Când se distrug familii întregi sau mor multe persoane într-o familie să ştiţi că se întămplă această fie din nedreptate, fie din vrăji, fie din blestem. Un tată avea un copil ce nu mai stătea acasă. Odată tatăl său îi spune foarte supărat: „Să vii odată pentru totdeauna!”. În noaptea aceea, băiatul venind acasă, exact în față casei sale l-a lovit o măşînă şi a murit. Prietenii lui l-au ridicat şi l-au dus în casă. A venit după aceea și tatăl lui la Colibă mea și plăngea. „Copilul a murit în față uşii casei mele”, spunea. Cercetându-l mi-a spus mai apoi: „I-am spus un cuvânt”. „Ce i-ai spus?”, l-am întrebat. „M-am înverşunat că umblă noaptea și i-am spus: „Să vii odată pentru totdeauna!”. „Nu cumva a fost din aceasta?”. „Ei, din ce altceva? i-am spus. Caută să te pocăieşti şi să te spovedesti”. Vedeţi, i-a spus numai aceste cuvinte: „De data aceasta să vii odată pentru totdeauna”, și l-au adus pe copil mort. Şi după aceea durere şi plâns pe tatăl lui.

Blestemul părintilor prinde mult

Să ştiti că blestemul părinților prinde mult; chiar şi supărarea lor. Chiar dacă nu l-ar blestemă părinții pe copil, doar de s-ar înverşuna împotriva lui, copilul nu va vedea zile senine, ci viață lui va fi numai un chin. Se va chinui mult în viața această. Fireşte, se va uşura în cealaltă viată, pentru că achită aici ceva. Se împlineşte cuvântul pe care-l spune Avva Isaac: „Mănâncă din iad”, adică împuținează din chinul iadului prin chinurile de aici, din această viață. Pentru că și chinul din viața aceasta mănâncă din iad. Adică atunci când lucrează legile duhovniceşti, se micşorează puțin din iad, din chinuri. Părinții care dau pe copiii lor „necuratului” îi făgăduiesc diavolului și apoi diavolul are drepturi asupra lor. „Mi l-ai fagăduit”, îți spune. În Farasa era o familie. Aveau un copil care plângea, iar tatăl lui îl dădea „necuratului”. Şi iată ce s-a întâmplat. Odată când tatăl său l-a trimis pe copil „necuratului”, a îngăduit Dumnezeu ca să dispară copilul din leagăn. Atunci nenorocita mamă se duce la Hagi-efendi (așa îl numeau pe Sf Arsenie Capadocianul) spunându-i: „Hagi-efendi, să am binecuvântarea ta, mi-au luat diavolii copilul”. S-a dus Hagi-efendi, a citit rugăciuni deasupra leagănului şi s-a întors copilul. Treaba aceasta se făcea mereu. Sărmana mamă spunea: „Hagi-efendi, să am binecuvântarea ta, cât o să mai meargă această?”. „Eu nu obosesc să vin, ţie îți vine greu să vii să mă chemi? Va obosi diavolul şi îl va lasă”. De atunci nu mai dispărea copilul. După ce s-a făcut mare îi spuneau: „chipul diavolului”. Tulbura tot satul; îi zăpăcea pe toți. Ce a mai tras şi tatăl meu cu el (tatăl părintelui Paisie a fost primarul comunei Farasa) !” Mergea la unul şi-i spunea: „Cutare a spus aşa despre ține”. Mergea şi la altul şi spunea la fel. După aceea se certau unul cu altul şi se băteau. Când acei oameni pricepeau aceasta, mergeau la el ca să-l prindă şi să-l pedepsească. Dar acesta îi sucea şi îi făcea că aceia să-şi ceară iertare de la el. Atât de îndrăcit era. Chipul diavolului. A iconomisit Dumnezeu ca şi ceilalți să vădă în continuare urmările, că să le vină mintea la cap, să se înfrâneze pe ei înşişi şi să fie foarte atenți. Acum, cum îl va judeca Dumnezeu pe acesta, este alt subiect. Fireşte că are şi multe circumstanțe atenuante.

Cea mai mare avere pentru lume este binecuvântarea părinţilor. După cum în viața monahicească cea mai mare binecuvăntare este să primeşti binecuvântarea stareţului tău. De aceea se spune: „Să iei binecuvântarea părinţilor”. O mamă, îmi aduc aminte, avea patru copii şi se plângea, sărmana. „Voi muri de supărare, îmi spunea. Nu s-a căsătorit nici un copil. Fă rugăciune”. Văzănd că este o femeie văduvă cu copii orfani, mi-a fost milă de ei. Fac rugăciune, fac rugăciune, dar nimic. Îmi spun: „Se întămplă ceva aici’. „Ni s-au făcut vrăji”, spuneau copiii. „Nu sunt vrăji aici; se vede când este din vrăji. Nu cumva v-a blestemat mama voastră?”, îi întreb. „Da, Părinte, îmi spun. Când eram mici, fiindcă eram foarte zburdalnici, mama ne spunea mereu de dimineaţa pană seară: Că lemnele să rămâneţi; că lemnele să rămâneți”. „Mergeți şi scuturați-o pe mama voastră, le-am spus, şi să-i spuneți să se pocăiască şi să se spovedească şi de acum înainte să vă dea mereu binecuvăntari”. Într-un an şi jumătate s-au casătorit toţi patru. Aceea, sărmana, era femeie văduvă şi se pare că şi fără răbdare, iar copiii, zburdalnici fiind, o scoteau din răbdări şi de aceea îi blestemă.

– Dacă părinţîi işi blesteamă copiii și după aceea mor, cum se vor slobozi copiii de blestem?

– Dacă copiii caută în ei înşişi vor află că, pentru a fi blestemăți de părinţii lor, se pare că au fost nerozi și i-au chinuit pe aceia. Dar dacă vor recunoaște greşeala lor, se vor pocăi cu sinceritate şi se vor spovedi, atunci se vor îndrepta. Iar dacă mai și sporesc duhovnicește, atunci vor fi ajutați și părințîi lor.

– Părinte, cănd am plecat la mănăstire şi pe mine m-au blestemat părintii mei.

– Acestea sunt singurele blesteme care se transformă în binecuvantări.

Blestemul „politicos”

– Părinte, este corect să spună cineva despre cel ce l-a nedreptățit: „Dumnezeu să-i răsplateasca”?

– Cel ce spune aşa este batjocorit de cel viclean şi nu înțelege că în felul acesta blesteamă într-un mod politicos. Sunt unii care spun că sunt sensibili şi au dragoste şi finețe şi suportă nedreptățile ce li se fac de oameni, dar spun: „Dumnezeu să le răsplatească”. În viață această toți oamenii dăm examene pentru că în cealaltă viața, cea veşnică, să ne învrednicim de Rai. Gândul îmi spune că acest blestem politicos este sub nivelul de plutire duhovniceăscă şi nu îi este îngăduit creştinului să-l rostească, pentru că Hristos nu ne-a învățat o astfel de dragoste, ci: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. Tot astfel binecuvântarea cea mai mare dintre toate este atunci când suntem blestemăți pe nedrept, iar noi primim aceasta în tăcere şi cu bunătate. Când suntem clevetiti sau nedreptățiți fie de oamenii superficiali, fie de cei vicleni, care au răutate şi strâmbă şi adevărul, dacă putem este bine să nu dorim să ne îndreptățim atunci când nedreptatea priveşte numai persoana noastră. Nici să spunem: „Să le răsplătească Dumnezeu”, pentru că şi aceasta este tot blestem. E bine să-i iertăm cu toată inima noastră şi să rugăm pe Dumnezeu să ne întărească, astfel încât să putem ridică greutatea clevetirii şi să continuăm viaţa duhovnicească pe cât putem în ascuns. Oamenii care au ca tipic să judece şi să osândească pot continuă să ne nedreptătească, deoarece în felul acesta ne pregătesc mereu cununi de aur pentru viață cea adevarată. Fireşte, cei ce sunt aproape de Dumnezeu niciodată nu pot fi blestemați, pentru că nu au răutate, ci numai bunătate şi orice rău ar arunca cineva asupra acestor oameni sfințiți, se sfinteşte, iar ei simt o bucurie mare şi tainică.

Deochiul

Invidia, atunci când are şi răutate, poate pricinui rele. Acesta este deochiul. E o lucrare diavolească.

— Părinte, Biserica recunoaşte că deochiul este o lucrare diavolească?

— Da, există şi o rugăciune specială (Starețul accentua că numai preotul poate citi rugăciunea pentru deochi). Când cineva spune ceva cu invidie, atunci este „deochiat”.

— Părinte, mulţi cer „talismane” pentru prunci, ca să nu fie deochiași. Este bine să poarte aşa ceva?

— Nu, nu este bine. Să spuneţi mamelor lor să le pună cruciulițe.

— Părinte, dacă cineva laudă un lucru frumos și cei care l-au făcut primesc laudă cu un gând de mândrie și se pricinuieşte un rău, acesta este deochi?

– Nu este deochi lucrul acesta. În cazul acesta lucrează legile duhovniceşti. Dumnezeu retrage harul Său de la om şi atunci se pricinuieşte pagubă. Deochiul există în cazuri rare. Mai ales oamenii care au invidie şi răutate – puţini sunt de aceştia – sunt cei care deoache. De pidă, o femeie vede un copilaş drăgălaş cu mama lui şi spune cu răutate: „De ce n-am avut eu acest copil? De ce l-a dat Dumnezeu acesteia?”. Atunci copilaşul acela poate păţi ceva rău; fie nu va putea dormi, fie va plânge mereu, fie se va chinui în alt fel. Iar toate acestea se întamplă pentru că aceea a spus-o cu răutate. Şi dacă copilul s-ar îmbolnăvi şi ar muri, acea femeie ar simţi bucurie în sinea ei. Altul vede un viteluş, îl pofteşte şi îndată acela piere.

De multe ori însă se poate ca să se chinuiască copilul, dar să fie de vină mama lui. Adică se poate că mama să fi văzut cândva un copil slab şi să fi spus: „Ce copil este acesta? Ce schelet de copil!”. Să se fi lăudat cu al ei şi să fi judecat pe cel străin. Şi ceea ce a spus cu răutate despre copilul străin prinde la al ei. Apoi din pricina mamei copilul se chinuieşte fără să fie vinovat. Se topeşte sărmanul, ca să se pedepsească mama şi să-şi înteleagă greşeala. Fireşte, copilul va fi mucenic. Judecătile lui Dumnezeu sunt abis.

Binecuvântarea ce iese din inimă este binecuvântare dumnezeiască

Să vă dau şi eu acum un “blestem!”. Dumnezeu să vă umple inima de bunătatea şi de multă Sa dragoste până ce o să „înnebuniţi”, astfel ca să vă plece mintea de pe pământ și să vă aflați de pe acum langă El, în cer. Să înnebuniți cu nebunia cea dumnezeiască a dragostei  lui Dumnezeu! Să vă aprindă Dumnezeu inimile voastre cu dragostea Sa! Să nu mă mai siliți altă dată să vă mai dau și un al doilea, pentru că „blestemul” meu (cel bun) prinde, fiindcă iese din inima mea. Şi atunci când eram în Sanatoriu mi-a fost milă de voi. Unele aşteptau de opt ani, spunând: „Vom face mănăstire”, dar mănăstirea nu se făcea. Proiectul se veştejea. Atunci am spus: „De îndată ce voi ieşi din spital, mănăstirea va răsări că o ciupercă. Într-un an veți fi în mănăstire!”. Şi într-adevăr, într-un an s-a făcut mănăstirea. Am spus această cu toată inima mea. Aţi avut dispoziție bună, de aceea nu v-a lăsat Dumnezeu. Altfel nu se explică.

Când te doare sufletul pentru un om care are smerenie și cu toată inima sa îți cere să te rogi, de pildă, pentru o patimă ce îl chinuie şi-i spui: „Nu te teme, te vei face mai bun”, îi dai o astfel de binecuvăntare, care este o binecuvântare dumnezeiască. Ea are multă dragoste și durere, de aceea prinde. Lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu și de aceea El împlineşte binecuvântarea. Adică și numai durerea ce o simte cineva pentru altul este ca o binecuvântare.

Odată, pe când eram militar, m-a trimis comandantul să împlinesc o făgăduință la o bisericuță a Sfântului Ioan Înaintemergătorul, pentru că atunci, în război, ne ajutase Sfântul. Eram trimis să duc două sfeşnice pentru bisericuță şi în acelaşi timp să însoțesc pe cineva care trebuia să treacă pe la Tribunalul militar din Navpacto. Ceilalți militari i-au spus comandantului: „Ai şi găsit om care să-l predea”. Era din Epir sărmanul, cântăreţ ambulant, sărac, căsătorit, cu copii; şi fusese acuzat că s-a rănit singur că să scape de război. Se gândea: „Mai bine să am doar un picior decât să mor”. Am coborât la Agrinio, unde avea nişte cunoscuţi. „Să mergem să-i văd”, îmi spune. „Să mergem”, îi spun. „Să mergem aici, să mergem acolo”. Ce să fac, am mers şi eu cu el. Mare osteneală. Şi nu voia să meargă să-l predau. Îmi era milă şi mie de el, sărmanul. M-a durut foarte mult de el şi i-am spus: „Vei vedea că tu o vei duce mai bine decât toţi. Şi comandantul va trimite scrisoare ca să te bage în vreo slujbă şi vei putea să îţi randuieşti şi copiii şi vei avea şi viaţa în siguranţă”. În cele din urmă, când am ajuns la Navpacto, am aflat că și comandantul trimisese o scrisoare şi l-a scăpat; altfel ar fi fost executat. În timp de război lucrurile sunt severe. Comandantului i-a fost milă de el, fiindcă era cu familie, şi l-a pus bucătar la Centrul de Mobilizare. Şi-a adus şi familia aproape de el şi a petrecut o viaţă mai bună decât toţi. Şi fiindcă militarii nu mergeau întotdeauna să mănănce acolo, mâncarea prisosea şi astfel îşi hrănea şi copiii. După asta toţi îi spuneau: ai dus-o mai bine decât toţi!”. Pentru că noi toţi ceilalţi eram pe munţi, în zăpezi. Ceea ce îi dorisem a fost plăcut lui Dumnezeu, pentru că am spus-o cu durere, din adâncul inimii mele şi de aceea Dumnezeu a împlinit-o.

Îmi aduc aminte de un alt caz, la Konița, când eram la Sf. Mănăstire Stomiu. După praznicul Maicii Domnului de la 8 septembrie, închinătorii au lăsat toate în neoranduială. Pe când mai aranjăm câte ceva, văd că a rămas sora mea cu o altă fată să aranjeze lucrurile. Sărmana aceea mai avea încă două surori care se maritaseră, și numai ea rămăsese necăsătorită. Ce mărime de suflet avea! A rămas și le-a aranjat pe toate și la urmă mi-a spus: „Părinte, dacă este nevoie, putem rămâne să facem și alte treburi”. „Atâta mărime de suflet”, îmi spun. Merg în bisericuță și spun cu toată inima mea: „Maică Domnului, rânduiește tu cele pentru ea. Eu nu am ce să-i dau”. Și dată aș fi avut nu ar fi primit. Ei bine, cum a mers acasă o aștepta unul cu care făcusem armata împreună, un băiat foarte bun, un bulgare de aur, și dintr-o familie bună. S-au căsătorit îndată. Cum a răsplătit-o Maica Domnului!

sursa: https://indulciricudor.wordpress.com/2015/08/29/sfantul-paisie-aghioritul-cand-prinde-blestemul-si-cum-se-slobozeste-cineva-de-blestem-deochiul-si-binecuvantarea/