Fragment din cartea „Din viaţă şi din duh”, arhim. Sofronie Saharov

„Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta.” /Mat. 22:37/

1. În această săptămână urmează paşii Domnului Hristos, şi fii mereu alături Lui, spre deosebire de judecătorii şi chinuitorii Lui. Şi iubeşte-l cu toată inima ta.
2. Mută-te duhovniceşte în acele zile şi în acele întâmplări, şi sărută-i poala şi mânecile veşmintelor, nu îndepărta inima ta de la El. Când îi auzi pe prigonitorii Lui cum şoptesc: „Vinovat e,” tu strigă-le în urechi: „Drept e!” Iubeşte-l pe Cel ce te iubeşte, cu toată inima ta!
3. Când Evreii Îl pălmuiesc, tu întinde mâna ta în apărare şi primeşte palma în locul Lui. Când Îl scuipă, tu spune: Scuipătorilor, ce veţi arunca unii altora în faţă, dacă asupra Lui folosiţi tot scuipatul vostru, toată alcătuirea voastră?
4. Când Pilat Îl întreabă pe tăcutul Domn: Ce este adevărul?, tu mărturiseşte şi spune: Iată, El este Adevărul dumnezeiesc viu şi întrupat. Când ostaşii romani Îl biciuiesc, tu stai lângă El şi spune fiarelor: Fiii lupoaicei, veşnici purtători de moarte, nu biciuiţi pe Mielul lui Dumnezeu cel purtător de viaţă, Care dă viaţă împărăţiei voastre a morţii.
5. Mergi după El pe Calea Patimilor, şi poartă crucea Lui împreună cu Simon Kirineanul, şi împreună cu fericita Veronica şterge-i faţa de praf şi sânge, şi împreună cu Mironosiţele plângi şi umezeşte-i buzele uscate cu un pahar de apă rece, şi răcoreşte-i fruntea înfierbântată. Dăruieşte-i întreagă inima ta şi iubeşte-l cu toată inima ta în ceasurile umilinţei Lui.
6. Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă: Au! Când sunt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarăşi vaită-te, ca şi cum fierul s’ar înfige în trupul tău.
7. Închină-te Preasfintei Sale Maici şi sărută poala şi mânecile veşmintelor sale. Nu-i spune nimic. Nu o întreba nimic. Închină-te încă o dată sfintei sale dureri. Şi încă o dată sfintei sale tăceri. Spune în sineţi: Preacinstită Maică, şi eu Îl iubesc cu toată inima mea.
8. Scoate inima ta şi pune-o în trupul Său şi uită de sine. Fii în El şi rabdă ce rabdă El şi cu totul să mori pentru sine. Mori înaintea Lui.
9. Când Iosif şi Nicodim Îl pogoară în mormânt, tu caută să fii împreună cu El în mormânt. Închipuieţi că nu eşti viu în această lume. Ca o umbră să stai undeva aproape de mormânt, şi viaţa ta să o priveşti ca fiind în mormânt. Şi îţi va fi dulce, foarte dulce, moartea cu El şi întru El.
10. Oare cu cât mai dulce va fi învierea cu El şi întru El, când a treia zi te vor lumina îngerii la mormânt?! Oştenii Împăratului merg înaintea Împăratului, feţele lor-s ca fulgere arzătoare, iar veşmintele albe-s ca zăpada. Iar când îngerii lui Dumnezeu vor lumina în întunericul Golgotei şi în întunericul sufletului tău, atunci te vei simţi ca un om nou.
11. Şi când, tremurând, vei privi Minunea Minunilor, şi nu vei ştii dacă să te ascunzi sau să fugi sau să i te arăţi, iată, El întâiul se va apropia de tine şi ca pe Maria te va chema după nume. Iar când El te va numi prin glasul Lui, ca printr-un fir electric va intra în tine un nou curent, o nouă viaţă, o nouă putere. Şi El îţi va întoarce inima ta, ţi-o va da şi pe a Lui. Şi tu, tremurând, vei cădea la picioarele Lui şi, printre suspine, vei striga precum Toma: Domnul Meu şi Dumnezeul Meu, slavă Ţie!

Binecuvântaţi pre cei ce blestemă pre voi, şi vă rugaţi pentru cei ce fac vouă necaz. /Lc. 6:28/ Şi nu judecaţi, şi nu vă veţi judeca; nu osândiţi, şi nu vă veţi osândi, iertaţi şi vi se va ierta. /Lc. 6:37/ Omul cel bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune; şi omul cel rău, din visteria cea rea a inimii sale scoate cele rele; că din prisosinţa inimii grăieşte gura lui. /Lc. 6:45/ Că nu au trimes Dumnezeu pre Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin el. /Io. 3:17/ Urâciunea aduce ceartă, iar dragostea acoperă toate greşalele. /Pil. 10:12/

din ,,Inima în Marele Post”, de Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei și Jicei, A șaptea săptămână

„Au trimis Dumnezeu pre Duhul Fiului său în inimile voastre, carele strigă: Avva Părinte.” /Gal. 4:6/

1. De ce ne este rânduit postul? Cred că  pentru a ne aminti mai bine obârşia noastră. Ca să ne amintim că nu suntem doar rodul pământului, ci al cerurilor – mai întâi de toate al cerurilor. Ca să ne aducem aminte că suntem neam ales, şi că Tatăl nostru e însuşi Împăratul cerurilor şi pământului.
2. De ce Maica noastră Biserica Pravoslavnică ne-a rânduit un astfel de post aspru? Fără îndoială, pentru ca să ne întoarcem mintea de la toate măruntele griji zilnice şi să cugetăm la ceea ce e de căpătâi şi cu adevărat contează. Ca să ne amintim obârşia noastră şi adevărata noastră cale şi adevărata noastră patrie.
3. Ştii tu, fiul meu, de ce Maica noastră Biserica Pravoslavnică ne-a rânduit postul? Negreşit, pentru a ne aminti că măcar de suntem făcuţi din pământ, nu pământul ne-a făcut, căci şi pe el a trebuit cineva să-l zidească. Ca să ne amintim de cerul care îl purtăm în noi, în această coajă trupească şi pământească. Şi să putem despărţi în noi cele cereşti de cele pământeşti, şi cele veşnice de cele stricăcioase, şi cele netrecătoare de cele trecătoare, şi pe călător de maşina călătorului.
4. În om, inima este de căpătâi. În inimă e sângele, în sânge e sufletul, în suflet e duhul. Inima trupească şi sângele sunt din pământ şi spre pământ tind, sufletul şi duhul sunt din ceruri şi spre ceruri tind. De aceea se poate vorbi despre inima din inimă, adică de inima duhovnicească din inima trupească. Căci, de nu ar fi aşa, cum ar fi putut spune Atoateştiitorul: din inimă ies gândurile rele, minciuna şi hula? Cum ar putea acestea ieşi din carne şi din sânge? Iată, acestea numai din suflet şi din duh pot ieşi!
5. Duhul este în suflet şi duhul mişcă sufletul. Cum e duhul, aşa şi sufletul. Dacă duhul este robit, şi sufletul este robit. Dacă duhul este îndumnezeit, tot sufletul este îndumnezeit. Dacă sufletul tău a primit de la Tatăl lui Hristos Duhul care a fost în Hristos, atunci acelaşi Duh te va face şi pe tine fiul lui Dumnezeu. Acelaşi Duh, din inima ta duhovnicească, din miezul sufletului tău, strigă către Dumnezeu: Avva, ce va să însemne Părinte!
6. Sunt însă şi duhuri nu de la Dumnezeu, care mişcă sufletul împotriva lui Dumnezeu. Învăţaţi-vă să deosebiţi duhurile! Neîncetat, roagă-te lui Dumnezeu să îţi dăruiască Sfântul său Duh, acelaşi care a fost în Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos şi care S’a pogorât asupra Apostolilor la Cincizecime şi care a mişcat sufletele tuturor sfinţilor şi drepţilor până în ziua de azi.
7. În această a cincea săptămână a Postului Mare, tu vei dărui inima ta lui Dumnezeu. Şi când sufletul tău se va linişti, Dumnezeu va trimite Sfântul Duh să primească inima ta, să se sălăşluiască în inima ta şi o ia şi să o călăuzească.
8. Cum vei simţi că adevăratul Duh al lui Dumnezeu a venit în inima ta? E uşor şi simplu, spun sfinţii purtători de duh: după bucuria şi mângâierea ce
se va răspândi în întreaga ta fiinţă. După pacea şi liniştea din inima ta. După puterea şi tăria şi lumina din tine. Şi mai ales pentru că nu vei putea vorbi
altfel despre Dumnezeu decât zicând: Părinte!
9. Pentru aceasta, bine vei cuvânta această săptămână a Postului Mare şi bine vei cuvânta sfinţii lui Dumnezeu, care au rânduit postul. Şi vei mulţumi Maicii tale Biserica Pravoslavnică că te-a deprins cu postul. Căci vei vedea câştigul postului, iar postul se va îndreptăţi în faţa minţii tale. Slavă şi mulţumită Domnului în veac şi în veacul veacului. Amin.

din ,,Inima în Marele Post”, de Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei și Jicei, A cincea săptămână

„Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pre om.” /Mat. 15:19/

1. Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea Le-a spus Evreilor  necreştinaţi a căror inimă, din pricina păcatului strămoşesc şi păcatului lor, se preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.
2. Inima este un izvor, iar gura este un râu. Iar că aşa stau lucrurile dă mărturie Atoateştiitorul, Care în trup a umblat pe pământ, cu aceste cuvinte: Din prisosinţa inimii grăieşte gura. /Mat. 12:34/ Aşadar, limba noastră este vestitorul inimii noastre. Ce cuvinte sunt în inimă, aceleaşi cuvinte-s şi pe limbă; şi ce urâciune e în inimă, aceeaşi urâciune-i şi pe limbă. Ceea ce se află în inimă se varsă şi se prelinge pe buze.
3. Adâncă e inima omului, zis-a prorocul. O, Doamne, cât de adâncă e inima omului! În inima omului totul se poate cuprinde, dar numai Tu, Dumnezeul nostru, o poţi cuprinde. Şi curăţia îngerilor şi necurăţia iadului îşi poate găsi locul în inima omului. Barometrul inimii omului are însemnate toate gradaţiile, de la talpa iadului până în tăria cerurilor.
4. De aceea s’a zis: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Izvorăşte viaţă dacă o păzeşti; iar, de nu o vei păzi, va izvorî toată urâciunea.
5. Şi una, şi alta. Aşadar, păzeşte şi păstrează izvorul vieţii din tine, ca să nu se tulbure. Tu eşti botezat, şi botezul e mare lucru. Eşti îmbăiat în apă şi în duh. Fiul lui Dumnezeu s’a pogorât şi te-a îmbăiat, precum o maică îşi îmbăiază pruncul murdar. El a curăţit inima ta şi a făcut-o izvor al vieţii. Şi tu, ce faci? Oare nu eşti fără de minte când păcătuieşti? Oare prin păcat nu preschimbi izvorul vieţii într’un izvor al morţii?
6. O, Dumnezeul nostru, Cel ce pretutindenea eşti, cât de bine este pentru om a-şi preda inima în mâinile Tale decât a o călăuzi cu propriile mâini! Cu adevărat primejdios lucru este pentru om a-şi călăuzi inima cu muritoare mâini! Tu, Doamne, dintotdeauna ai ştiut asta. Iar Tu, îndată ce i-ai dăruit omului inima – această nemărginită şi tainică minune! – părinteşte l-ai sfătuit: Fiule, dă-mi inima ta! Adică, întoarce dar din darul Meu, pentru a nu-l pierde.
7. Mulţi vorbesc despre voia slobodă a omului. Sunt oameni slobozi întru bine, iar alţii slobozi întru rău. Slobod întru bine este cel ce îşi predă libertatea celui mai slobod, adică Celui ce este cel mai slobod, ca să o folosească spre bine. Slobod întru rău este cel ce vrea să folosească singur libertatea sa, şi atunci, fără să bage de seamă, o predă Tiranului, celui ce este cel mai lipsit de libertate.
8. Oare nu ai văzut vreun copil căruia maica i-a dat cuţitul să taie pâine, şi copilul ţine cuţitul, iar mama ţine cuţitul copilului? Aşa, de fapt, mama e cea care taie cu cuţitul, chiar dacă copilului i se pare altminteri. Dacă copilul împinge mâna mamei, atunci nu va tăia pâinea, ci se va tăia pe sine. Oare nu este aceasta chipul libertăţii omeneşti? Oare nu este pildă despre cei slobozi întru bine şi cei slobozi întru rău?
9. O, cel ce eşti slobod întru cele bune, foloseşte-ţi libertatea dăruită pentru a da inima ta Domnului spre călăuzire. Va rămâne a ta şi o vei purta în sine, iar El o va călăuzi.
10. În această a patra săptămână a Postului Mare, adu-ţi aminte de înfricoşatele, dar adevăratele cuvinte ale Mântuitorului tău despre inima care nu o călăuzeşte Dumnezeu şi de toate cele ce se ies din această inimă. Aminteşte-ţi şi înfricoşează-te amintindu-ţi.
11. Lasă-te întru totul lui Dumnezeu şi spune-i în rugăciune: Tată, în mâinile Tale îmi predau inima. Fă din inima mea ce ştii, ca din ea să iasă gândurile bune, şi viaţa, şi credincioşia în căsătorie, şi sfânta dragoste, şi cinstirea avuţiei străine, şi mărturisirea cea dreaptă, şi slăvirea şi lăudarea sfântului Tău nume. Amin.

din ,,Inima în Marele Post”, de Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei și Jicei, A patra săptămână

„Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai bine fii mereu în frica Domnului.” /Pilde 23:17/

1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi prea-marele dar ce ţi s’a dat prin botez?
2. Dintr’o cocină murdară, botezul a făcut din tine Biserică. Aşadar, ce invidie poţi avea oare în inimă faţă de cei ce preschimbă iarăşi o dumnezeiască Biserică în cocină murdară? Inima ta să nu invidieze pe cei păcătoşi.
3. Sau dacă cuiva i se curăţă, luminează, tămâiază şi împodobeşte casa; şi acesta, în loc să ţină casa sa în astfel de rânduială, ia lopata şi aruncă peste uşi şi ferestre toată necurăţia – îl vei invidia, oare, sau îl vei plânge?
4. Însuşi Domnul Dumnezeu a curăţit prin botez pe tot omul botezat. Frica ar trebui să te cuprindă în faţa acestui gând, frica lui Dumnezeu, care a venit pentru a spăla, lumina, renaşte şi mântui pe oameni.
5. Precum curg lacrimile din pricina unei mari tristeţi, dar şi din pricina unei mari bucurii, aşa şi frica îl cuprinde pe om din pricina unei mari răutăţi, dar şi din pricina unei mari jertfe. Dumnezeu S’a arătat în Hristos ca o slugă pentru a curăţi casa ta, pentru a preschimba cocina în Biserica din inima ta. Oare nu te cuprinde frica de atâta smerenie a Împăratului Împăraţilor? Şi oare nu te cuprinde frica când vezi pe omul botezat când păcătuieşte? Cu adevărat, nu este ceva mai nebunesc decât a invidia pe păcătos. Nebunie e şi a-l invidia pe cel drept, mare nebunie – dar a-l invidia pe păcătos e cel mai nebunesc lucru.
6. Ce este păcătosul? Este un sinucigaş inconştient. Este un om ca orice om, care îşi doreşte viaţa, însă neîncetat agoniseşte moarte întru sine. Sau: este un om care îşi doreşte sănătate, dar neîncetat ia otravă. Oare îl vei invidia?
7. Dacă îl invidiezi pe păcătos, care aleargă după umbrele trecătoare ale acestei lumi, îi eşti tovarăş în nebunie. El este nebun pentru că vrea să prindă ceea ce nu poate cuprinde, iar tu pentru că, cu invidia, îţi otrăveşti inima. Dacă îţi pare rău pentru el şi îl îndrepţi, îi faci bine şi ţie şi lui, îţi întăreşti inima ta, iar pe a lui o vindeci.
8. O legendă pomeneşte de doi vecini bogaţi. Unul pătimea din pricina iubirii de arginţi, iar celălalt din invidie pentru primul. Amândoi au murit în aceeaşi zi. Prietenii lor s’au sfădit care dintre cei doi era mai bun. Ca să sfârşească cearta, ei s’au hotărât să deschidă cele două trupuri şi să scoată inimile celor doi – şi după inimă să-i preţuiască. La cel iubitor de arginţi au găsit o piatră în loc de inimă, iar la cel invidios au găsit un şarpe în loc de inimă. Şarpele a sărit şi s’a ascuns sub acea piatră. O, fratele meu, inima ta să nu-i invidieze pe cei păcătoşi! Invidia este un şarpe care se hrăneşte cu inima ta.
9. În această a treia săptămână a Postului Mare, lărgeşte-ţi inima, ca să iasă toată invidia. Ştii cum le grăieşte Corintenilor preaînţeleptul Pavel: Gura noastră s’a deschis către voi, Corinteni, inima noastră s’a lărgit. (2Cor. 6:11) Unde este invidie, gura se strânge şi nu vrea să grăiască aproapelui, iar inima se strânge, se contractă şi se împuţinează.
10. Gândeşte-te, oare cu câte mii s’ar împuţina răutăţile din patria ta dacă ar pieri invidia dintre oameni? Şi cât s’ar împuţina certurile şi iubirea de sine? Şi cât s’ar împuţina răscoalele şi războaiele şi vărsările de sânge şi urâciunea? – Doar de nu ar fi invidia!
11. Ai grijă să nu te înşeli. Invidia nu se înfăţişează sub numele ei adevărat. Curvia se ascunde sub numele dragostei, iubirea de arginţi sub numele chiverniselii, jocurile de noroc sub numele divertismentului, beţia sub numele iubirii de prieteni, iar invidia sub numele dreptăţii şi egalităţii. Şi în tine însuţi invidia se înfăţişează ca o revoltă împotriva nedreptăţii şi inegalităţii. O, fiul meu, ai grijă să nu te înşeli. Tot tâlharul ce vine la uşă strigă: Eu sânt binefăcătorul şi prietenul tău. Păzeşte-te să nu te înşele glăsuirea lui şi nu deschide uşa ta.

din ,,Inima în Marele Post”, de Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei și Jicei, A treia săptămână

„Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.” /Pilde 4:23/

1. Gospodarul îşi păzeşte de păsări ţarina  însămânţată, şi de omizi livada şi îşi păzeşte de fiare stâna, dar nimic altceva nu îşi păzeşte gospodarul precum casa de tâlhari, de foc, de ape, de fulgere, şi de toată necurăţia. Ce e casa pentru gospodărie, este inima pentru om. Pentru acesta s’a zis: „Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima.”
2. Din inimă izvorăşte sânge, iar în sânge e sufletul. Precum e sufletul în inimă, aşa e în tot omul. Dacă apa în izvor este sărată, este sărată şi în râu; dacă e dulce în izvor, va fi dulce şi în râu. Cum e izvorul, aşa-i şi vărsarea râului.
3. Dacă şarpele te muşcă de deget, otrava lui n’ar lucra, dacă sângele n’ar duce-o la inimă. Când doctorul pune pe deget un leac, leacul nu ar ajuta dacă sângele nu l-ar duce la inimă. La inimă ajunge şi otrava, şi leacul. Tot ce otrăveşte viaţa şi tot ce lecuieşte viaţa trebuie să ajungă la inimă şi să treacă prin inimă.
4. Acolo unde este centrul sistemului circulator sanguin trupesc, acolo este şi centrul sistemului circulator duhovnicesc. Inima trupească este organ al inimii duhovniceşti. Şi chiar dacă asta este realitatea, totuşi şi această realitate e o mare taină.
5. Cu adevărat de nepătruns este această taină pentru mintea noastră, pentru că mintea este mai mică decât inima, iar inima cuprinde mintea, nu mintea inima. Partea nu înţelege întregul şi nici cele mai de jos nu înţeleg cele înalte. Dumnezeu aşa a vrut şi aşa a rânduit. Fericit este cel ce mai puţin cercetează tainele fiinţei lui Dumnezeu şi mai mult ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi mai mult simte iubirea lui Dumnezeu în inima lui!
6. Sufletul este înveşmântat în porfira sângelui; iar când veşmântul este aşa de simţitor, cu atât mai mult este ceea ce acoperă veşmântul! Precum un pai poate molipsi şi strica sângele, aşa şi un singur cuvânt, o singură privire, un singur gând poate molipsi şi strica sufletul.
7. De aceea, să asculţi de doctorul omenesc când te învaţă: Îngrijeşte-te de sângele tău! Dar cu atât mai mult, să asculţi de doctorul Dumnezeu, când îţi porunceşte: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Păzeşte-ţi inima în inimă, miezul în coajă, flacăra în sânge, viaţa în veşmântul trupului. Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, fiul meu – zice Domnul.
8. Când şarpele muşcă mâna, mâna se leagă cu un garou, ca sângele otrăvit din mână să nu se ducă în inimă şi să strice izvorul sângelui. Când auzi un cuvânt rău, astupă-ţi auzul, ca otrava cuvântului să nu coboare până la inima ta şi să nu strice izvorul vieţii tale, fiul meu!
9. Când vine bogăţia, nu îţi lipi inima de ea, spune Înţelepciunea în Cartea Vieţii. Îngrădeşte-ţi inima de bogăţie cu un gard înalt până la ceruri, ca inima ta neîntinată şi curată să se păzească pentru Cel ce o caută zicând: Fiule, dă-mi inima ta!
10. Mai stă scris în Cartea Vieţii: Inima împăratului este în mâna lui Dumnezeu. Dacă împărăţeşti asupra patimilor atunci eşti un împărat adevărat. Atunci inima ta este în mâna lui Dumnezeu. Iar această mână conduce fără greşală inima ta şi o îndreaptă spre împărăţia luminii şi a vieţii veşnice.
11. Dacă în cea dintâi săptămână a Postului Mare ţi-ai întărit convingerea că inima ta este a Dumnezeului şi Tatălui tău; dacă te-ai hotărât cu tărie să i-o dai Lui, atunci în a doua săptămână învaţă să îţi păzeşti inima. Deprinde-te cu lupta vitejească pentru neîntinarea şi curăţia inimii tale, pentru a putea întoarce acest dar Celui ce ţi-a dăruit toate.
12. Luminează-ţi inima cu credinţa, întăreşte-o cu nădejdea, încălzeşte-o cu dragostea, cădeşte-o cu rugăciunea, curăţă-o cu lacrimile, hrăneşte-o cu Sângele Domnului şi o înalţă spre cer precum o candelă aprinsă. Numai aşa vei putea aştepta cu pace trecerea din această lume pământească în lumea cerească, fără cutremurul păcătosului sau mustrarea conştiinţei. De aceea, în această a doua săptămână a Postului Mare, înnoieşte des sfatul Tatălui: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.

din ,,Inima în Marele Post”, de Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei și Jicei, A doua săptămână

„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” /Pilde 23:26/

1. Mai presus de toate gândeşte-te la Dumnezeu, căci şi Dumnezeu se gândeşte la tine mai presus de toate. Precum păstorul se gândeşte la oaia cea rătăcită mai mult decât la întreaga turmă, aşa şi Dumnezeul tău se gândeşte la tine, care te pierzi în păcat, mai mult decât la toţi îngerii din ceruri.

2. A cugeta la Dumnezeu nu înseamnă a cerceta fiinţa lui Dumnezeu, ci înseamnă a cerceta şi a afla ce aşteaptă Dumnezeu de la om.

3. Cel ce cumpără nuci nu caută la coajă, ci la miez. La fel şi cel ce cumpără ouă. Şi aşijderea cu nenumărate lucruri din lume, oamenii le caută pe cele nevăzute şi nu pe cele văzute. Şi Dumnezeul tău caută la tine după inimă. Prin coaja cea trupească, El priveşte în miezul tău, în inima ta, şi caută la inima ta. Fiul meu, dă-i inima ta!

4. În inimă, Ziditorul a pus temelia vieţii. În inimă viaţa se zămisleşte, purcede, creşte şi se îndreaptă spre mormânt şi dincolo de mormânt. Oare cât preţuieşte omul despre care toţi spun: e deştept, dar nu are inimă? Dumnezeu nu va cere de la el deşteptăciune, ci inimă. Căci s’a zis: „ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este.” /I Cor. 1:25/

5. Sau cât preţuieşte omul despre care se spune: e bogat, dar nu are inimă? Oare îşi va duce bogăţia în cealaltă lume şi o va dărui Celui a cărui vistierie sunt pământul şi cerul, şi soarele şi stelele şi toate împărăţiile ştiute şi neştiute?

6. Sau ce-i ajută omului puterea şi frumuseţea cea trupească? Oare nu întâlnim zilnic pe cei ce în tinereţi erau puternici şi frumoşi, iar acum, gârboviţi şi traşi, se sprijină ori în baston, ori de mâna cuiva? Multora, puterea şi frumuseţea trupească le-a slujit, din nefericire, la putrezirea inimii înainte de putrezirea pielii şi oaselor.

7. Fericiţi sunt cei ce din tinereţe nu s’au îndrăgostit de nici o frumuseţe trecătoare şi muritoare, ci de Ziditorul lor, a cărui putere nu slăbeşte şi a cărui frumuseţe nu piere! La dragostea lor, Dumnezeu va răspunde cu dragoste însutită, şi inima lor Dumnezeu o va rândui lângă inima Sa.

8. Postul înseamnă slăbirea legăturii inimii cu lumea şi întărirea legăturii inimii cu Dumnezeu. Aminteşte-ţi şi cugetă la aceasta în cea dintâi săptămână a Marelui Post.

9. Întărirea legăturii cu Dumnezeu aduce bucurie în inimă. De aceea se citeşte la începutul Postului din cărţile bisericeşti: „Iată, a venit veselitoarea vreme a postului!”

10. Aminteşte-ţi numele acelor mărimi duhovniceşti care, cu postul, au slăbit legăturile lor cu lumea şi au întărit legăturile cu Dumnezeul cel Viu – Sfinţii Antónie, Pável, Efthímie, Avxentie, Avrámie, Sávva, Visaríon, Vitálie, Gherásim, Chiriac, Zosíma, Haríton, Efrém, Arsénie, Carion, Zaharia, Sávva
cel Sfinţit, Siméon şi Alípie Stâlpnicii, Onúfrie, Pahómie, Pétru şi Athanasie Athoniţii, şi cei dimpreună cu dânşii.

11. Aminteşte-ţi şi de Dumnezeu purtătoarele fecioare şi femei, a căror inimi au fost umplute de dragoste către Hristos – Sfintele Thécla, Xenía, Evpraxía, Anastasía, Matróna, Sarà, Maria Eghipteanca, Pelaghía, Thaisía, Theodúla, Vasilísa şi cele dimpreună cu ele.

12. Dacă îţi sunt departe după loc sau după vreme, atunci aminteşte-ţi de acele slăvite nume din neamul tău – Sfânta Parascheva, Sfântul Sava, slava Serbiei, Sfinţii Ioanníchie de la Devici, Pétru de la Korişa, Vasílie al Ostrogului, Prohor, Gavriíl, Ioachim, Ioánn al Rilei, Naúm al Ohridei, Nectárie al Bitoliei şi mulţi, mulţi alţii care cu postul au sfinţit trupurile lor şi cu rugăciunea au sfinţit ţara în care vieţuieşti.

13. Ei toţi acelaşi glas au auzit: „Fiule, dă-mi inima ta!” Acelui glas au răspuns şi inima lor întru totul au dat-o Dumnezeului şi Ziditorului lor.

din ,,Inima în Marele Post”, de Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei și Jicei, Cea dintâi săptămână

„Când va veni Mesia”

Ştim că va veni Mesia; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. (Ioan 4, 25)

Multe am vrea să ştim, însă ştim atât de puţin! Atâtea întrebări rămân fără de răspuns, atâtea lucruri neînţelese sunt în viaţa noastră, încât, ineînţeles, suntem gata să ne alăturăm înfriguratei aşteptări care se vădeşte în spusele samarinencei: Ştim că va veni Mesia şi ne va vesti nouă toate.

Zadarnic căutăm pe pământ măcar o aluzie care să arunce puţină lumină asupra întâmplărilor misterioase de care este plină viaţa noastră – însă nu, taina vieţii noastre şi însemnătatea ei rămân pentru noi ascunse. Cum se vor schimba toate odată cu venirea Mântuitorului!

Când va veni, tăcerea ce ne împovărează de veacuri va fi curmată, toate vor căpăta o explicaţie: Ne va vesti nouă toate. Hristos ne va lămuri toate însuşirile neînţelese ale firii omeneşti; vom pricepe însemnătatea suferinţei care ne întunecă acum viaţa, pricina nedreptăţii şi a inegalităţii din soarta oamenilor; atunci vom înţelege multe lucruri care ne par acum neînţelese şi
inutile, de care ne plângem atât de des şi cu care nu putem să ne împăcăm. „Când va veni Mesia”, ochii noştri se vor deschide.

Câte taine nedezlegate nu se duc în mormânt, câte lucruri inexplicabile sunt în destinul fiecăruia dintre noi, care neînţelegeri care strică cele mai strânse
relaţii dintre oameni! Toate acestea ni se vor desluşi „când va veni Mesia”. Atunci o să vedem că Dumnezeu a lucrat totul spre binele nostru (v. Romani 8, 28), iar atâta timp cât vremea aşteptării noastre se prelungeşte nu trebuie să o pierdem punându- ne întrebări sterpe. Să ne însuşim lucrurile care ni s-au descoperit deja, care nu se vor epuiza până la sfârşitul vieţii noastre şi care ne pot da putere să trăim pentru Hristos şi să murim împreună cu El. Să ţinem minte aceste spuse care-l privesc pe fiecare din noi: Cele ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar cele descoperite sunt ale noastre şi ale fiilor noştri pe veci (Deuteronom 29, 29).

Fiecare-Zi-Un-Dar-a-Lui-Dumnezeu-366-Cuvinte-de-Folos-Pentru-Toate-Zilele-Anului

Suferința este un mod de cunoaștere

Toate revelaţiile cu care s-a îmbogățit omenirea de-a lungul istoriei au fost rodul unor oameni trecuţi prin suferințe. V-aţi întrebat vreodată de ce a trebuit ca marele Proroc Moise să se nască dintr-o mamă măcinată de iminența sacrificării pruncului ce urma să se nască? Probabil ştiti că la vremea nașterii lui Moise era ordin în tot Egiptul ca pruncii evreilor care se nasc de parte bărbătească să fie ucişi. Aşa ajunge mama lui Moise, despre care nu ştim altceva nimic, să-şi abandoneze pruncul într-un coş pe apă, acolo unde l-a şi găsit fiica Faraonului şi l-a luat acasă. Imaginați-vă doar puţin suferința mamei lui Moise, acea femeie tânără care a născut unul dintre cei mai minunați prunci din câți a dat omenirea, autorul Torei, primul mare om prin care Dumnezeu Şi-a descoperit revelaţia prin cele cinci cărţi ale Bibliei, numite şi Pentateuh, acest prunc care mai era şi de o frumusețe deosebită, asa cum îl descrie Biblia. Faptul că Moise era gîngav, adică avea un defect de vorbire, se poate datora şi abandonului său. Uitaţi-vă cîtă suferință la oamenii lui Dumnezeu. Apoi David, care a fost persecutat de socrul său Saul, acel socru demonizat care, pe cînd îl prigonea pe David prin munți, a făcut abuz de statutul său de rege şi a dat-o de nevastă pe soția iubită a lui David, Micol, unui oarecare al cărui nume nu-l știm. Dar David, atunci cînd a încetat persecuția iraţională din partea socrului, şi-a luat locul de rege al Israelului şi și-a întors iubirea tinereţii înapoi. Ca să nu mai zic că David a fost persecutat şi de fiul său Avesalom. Uitaţi cîtă suferință nedreaptă. Dar Maica Domnului? Oare așa se cuvenea să nască cea mai mare între femei, Nevinovăţia însăși, în iesle, de frica lui Irod care căuta să-I taie Fiul? Şi oare nu mîinile care L-au ţinut la sîn pe Fiul lui Dumnezeu au ajuns să-L coboare de pe Cruce? Dacă suferința nu ar fi avut un rol revelator, cu siguranţă nici prorocii, nici Maica Domnului şi nici Fiul lui Dumnezeu nu ar fi avut parte de ea. Dar suferinţa este o primă palmă dată morții. Doar în suferinţă se verifică calitatea umană. Aşa cum zic Sfinţii Părinţi, suferința este focul care ne curăţă aşa cum se curăţă aurul în topitoare. Suferinţă fizică, suferință emoţională. Un lucru este cert: noi, oamenii, nu putem schimba suferința care se abate asupra noastră, dar putem schimba modul în care privim suferința. Cum a zis unul dintre marii preoți ai neamului nostru, părintele Gheorghe Calciu, care a petrecut douăzeci şi unu de ani de tortură în lagarele comuniste: „Nu ar trebui să-L rugăm pe Dumnezeu să ne izbăvească de suferință, ci mai degrabă să-L chemăm pe Dumnezeu în suferința noastră. Dumnezeu S-a coborît în iad şi l-a umplut de lumină, deci poate coborî şi în iadul personal al fiecăruia, care este suferinţa, pentru a o umple de sens şi de lumină.”

fragment din cartea Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei – Părintele Savatie Baștovoi

Sfântul Isaac Sirul : Cuvinte către singuratici – partea a III -a – Cuvântul 1 — Despre viaţa singuratică, prefigurare a vieţii de după înviere

CUVÂNTUL 1

Despre viața singuratică și despre prefigurarea celor viitoare pe care le însemnează prin ea cei ce o au într-adevăr; și despre asemănările ei cu ceea ce va fi după înviere

 1. Viața singuratică e dincolo de lumea aceasta și purtările ei se aseamănă cu cele ale lumii viitoare; căci s-a zis: „Acolo nici nu se însoară, nici nu se mărită” (Mc 12, 25). În loc de aceasta ei vorbesc cu Dumnezeu față către față. Adevărată icoană a lumii de dincolo, ei se unesc cu El în fiece clipă prin rugăciune. Fiindcă rugăciunea e în stare mai mult decât orice altceva să apropie mintea de Dumnezeu, în așa fel încât El să intre în comuniune cu ea  și să strălucească în purtările ei.

2. Chiar și ceea ce ni se întâmplă la rugăciunea de cerere obișnuiește să ne vină datorită celor din vechime, astfel că noi aflăm ajutor prin rugăciunea acelor bărbați mai buni. Rectitudinea și bunele lor purtări țin vie în noi amintirea lor, astfel încât și rugăciunea noastră e curățită de slăbiciune, de nepăsare și de împrăștierea gândurilor, datorită râvnei arătate de ei față de ceea ce e mai bun.

3. Oare nu tocmai din această pricină chiar și Dumnezeu, Stăpânul a toate, se pleacă de atâtea ori spre cererile noastre? Aceasta ca să fim încă și mai înfăcărați în imitarea lor, și pentru a face încă și mai mare în ochii noștri acel fel de viețuire foarte bună vrednic pentru El de măreție. Ca astfel cei care au umblat în aceasta să poată fi și pentru alții un loc de scăpare nu doar cât timp sunt în această viață, ci și dupa moartea lor.

4. Spun aceasta potrivit sensului adânc al Scripturii, fiindca Dumnezeu lucrează toate potrivit sensului adânc pe care l-a așezat în ea. Căci și în aceasta El îi înalță pe sfinții Săi după cum stă scris: „Voi rămâne peste cetatea aceasta și o voi scăpa din pricina Mea și a lui David, sluga Mea” (4 Rg 19, 34; Is 37, 35).

5. Să venim acum la două din modurile în care se strânge legătura/convorbirea cu Dumnezeu și care privesc începuturile ostenelilor inimii în liniștire; moduri prin care mintea se întărește și se curăță, indepărtează nepăsarea și dorește aprins să rămână mereu în strânsă legatură cu ceea ce e frumos.

6. Prin umare, silindu-se să nimicească aducerea-aminte de lume ce stăpânește asupra lui și arzând neîncetat în aducerea-aminte de ceea ce este bun, el (singuraticul) ajunge la limpezimea lucrării foarte bune a minții, din care ies apoi alte două începuturi între semnele de sus: nobila osteneală și cugetarea mai bună.

7. Întâiul dintre aceste începuturi stă în a scruta făpturile și în a privi economia divina față de noi, atât cea privitoare la cele trecute, cât și cea privitoare la sfârșitul spre care tinde umanitatea noastră. Al doilea început e însă cugetarea.

8. Cel mai bun e omul care rămâne singur în Dumnezeu cuprins de uimire față de ce e în Firea Lui. Înțelegerea lui se înalță atunci dincolo de ea însăși, fiind întelepțită de Duhul în cunoașterea mai bună și credința în taine. Se oprește să cugete tot mai mult asupra lumii celei noi și asupra celor viitoare; meditează cu atenție la cele ce țin de acestea și la neîncetata ieșire/ mutare care e călătoria gândului spre acele lucruri și tainele ce s-au descoperit și lumile transfigurate în intelect.

9. Atunci gândurile se transformă înăuntrul trupului și acesta nu mai pare trup; intelectul își schimbă sălașul și trece dintr-unul în altul, și nu din voia lui. El purcede în calea lui rămânând strâns unit de Ființa dumnezeiască; iar la sfârșitul căii ei, mintea se îndreaptă spre Cauza și Obârșia [a toate]. Astfel, ființele raționale reușesc să înțeleagă ceva din Ființa [dumnezeiască] meditând la înalta rânduială a iubirii Sale.

10. Toate acestea vor fi date ființelor raționale chiar și făra să fie nevoie să le ceară de la El, numai prin bunăvoirea Lui. Caci atunci nu vor mai fi cei care învață pe alții și cei care învață de la ei (cf. Ir 31 34); toți vor fi una și vor sta in liniștire minunându-se de o atât de mare iubire; și vor fi îmboldiți să stăruie și în purtările lor: căci prin aceasta [contemplarea iubirii] se fac frumoase și se întăresc ele [purtările].

11. Prin această strânsă legătură [cu Dumnezeu] — și prin nimic din cele de jos — [singuraticii] vor pătrunde prin ochii sufletului încă de acum înăuntrul acelei viețuiri [viitoare] și vor potrivi cele de jos cu cele de sus. Unul ca acesta încetează atunci [să mai lucreze], vorbește cu ce este sus și se unește cu Cel din înălțime prin cuvânt și prin tăcere; căci ei [singuraticii] stăruie atât în aceasta [tăcere], cât și în acela [cuvânt]. Fac să tacă limba, slujitoare a cuvântului, și dacă nu e nevoie, vor încerca să nu se folosească de ea decât numai pentru rugăciune și psalmi, al căror scop e acela de a ajuta mintea să stea legată [de Dumnezeu].

12. Căci atunci când [mintea] se ține de aceste lucruri înalte și dacă stă potrivit rânduielii de sus într-o tăcere desăvârșită fără a fi ispitită [de gânduri] și [rămânând] în cele de sus, de care nu era până atunci în stare, atunci ei [singuraticii] se îngrijesc de trupul lor ca de un vas în slujba Ziditorului și îl curățesc cu grijă, nu ca pe un lucru pământesc ce slujește pământul, ci ca pe un vas de sfințenie gata să fie ridicat la cer; și pentru Împărăția aflată aievea în ei [cf. Lc 17, 21] se bucură de parcă ar fi deja dincolo.

13. Încă de aici ei se bucură de ea prin dorința aprinsă a inimii lor și doresc ceea ce e în taină, întrucât prin harul Duhului sunt transfigurati întru asemănarea Lui. Căci chiar și atunci când realitatea e departe, dorința aprinsă ne poate pune în comuniune cu ea prin închipuire [imaginație]. Mai mult, din pricina bucuriei ea face sufletul ca nebun, îl eliberează de tot ceea ce încoltește în gândire și îl unește cu Cel de dincolo de toate, fiindcă El lucrează atunci când absolut nimic nu mai e amestecat cu mintea.

14. Prin liniștirea trupului și îndepărtarea de cele lumești ei [singuraticii] înleleg adevărata liniștire și îndepărtare de firea celor ce sunt, în care vor viețui atunci când lumea materială se va mistui. Prin minte se unesc cu lumea Duhului, iar prin meditare sunt atrași în lărgimea lumii de dincolo. Și așa, în prefigurare, viețuiesc necontenit în starea viitoare.

15. Frate al nostru, negustor nerușinat, mai mult decât orice altceva să ne sârguim în viața gândului! Căci dacă Dumnezeu și iubirea Sa, care e mai bună decât întreaga noastră alergare, ar putea fi găsite doar prin lucrurile din afară, atunci și filozofii s-ar fi putut apropia de o asemenea iubire mai mult decât noi. Să ne silim să ne domolim trupul, cerând lui Dumnezeu cu sârguința cuvenită cele de care avem nevoie pentru aceasta.

16. Nimic nu e atât de mult în stare să îndepărteze gândirea de lume ca petrecerea împreună cu nădejdea; nimic nu e în stare să ne unească cu Dumnezeu ca și chemarea întelepciunii Lui; nimic care să ne facă să ajungem la iubire ca descoperirea iubirii Sale față de noi; și nimic care să înalțe mintea în minunare dincolo de tot ce e vazut, pentru a o face să sălășluiască dincolo de lume înaintea Lui, ca cercetarea tainelor Firii Lui.

17. Într-adevăr, firea Ființei nevăzute poate fi cunoscută prin tainele ei pe care vrea să le facă cunoscute. Căci ele sunt cunoscute de cel ce meditează la alcătuirea lumii, mai ales de cel care scrutează necontenit economiile lui Dumnezeu și feluritele Sale descoperiri care au fost rânduite spre a povățui mintea sârguincioasă a credinciosului care caută și cercetează fără nepăsare.

18. Aceasta e adevărata meditare și convorbire curată cu Dumnezeu. Aceasta e ceea ce seamănă în suflet cugetarea mai bună câștigându-i o înțelepciune curată. Aceasta este slăvita viață a singuraticilor și tot ceea ce privește locuirea în singurătate. E viețuirea dincolo de lume preferabilă și mai bună decât toate și minunata sălășluire ce descoperă taina învierii. În ea se schițează existența ce va fi în ceruri și viața împreună cu Dumnezeu. Fiindcă ei [singuraticii] sunt morți în taină, și sunt vii in taină; și tot în taină sunt înălțați, măcar că trupul lor e pe pământ. Căci Duhul e Cel care îi cercetează și împlinește prin intelectul lor toate acestea.