Partajează asta:

Dacă doriți să deveniți credincioși, începeți cu lucrurile practice

Nu putem face poruncile fără a avea harul

„Nu putem face poruncile fără a avea harul; dacă oamenii ar înţelege că acest lucru depăşeşte puterile lor fireşti şi i-ar cere lui Dumnezeu să-i ajute prin harul Său, cu siguranţă ar primi acest dar.”

fragment din : Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, scrise de ucenicul său arhim. Sofronie

Unde e simplitate, acolo ingerii sunt cu sutele

“Ochi au și nu văd, urechi au și nu aud. Ca nu cumva, văzînd și auzind, și cu inima înțelegînd, să se întoarcă”.

de părintele Savatie Baștovoi

Ochii care nu văd și urechile care nu aud s-au pomenit și pînă la Hristos, la Isaia și în psalmi. Prorocul David folosește aceste cuvinte referindu-se la idoli, la statuile moarte care deși au ochi și urechi sculptate, nu văd și nu aud, apoi conchide “asemenea lor sînt cei ce se închină lor”.

Așadar, orbirea duhovnicească are o rădăcină idolatră. Cei care nu văd și nu aud cuvintele limpezi ale Domnului suferă de o legare a minții demonică. Iată de ce in taina Botezului Biserica a rînduit și Mirungerea. Sf. Nicolae Cabasila in cartea sa “Despre viața in Hristos” spune ca Mirungerea este o taină prin care intră toate celelalte, deoarece prin Mirungere primim harul de a pricepe Scripturile, ne eliberăm de robia idolilor care leagă mințile oamenilor pentru a nu vedea tainele dumnezeiești. Din aceeași pricină și cei care au căzut in rătăciri eterice sau chiar in lucrări idolești, se reprimesc in Biserică prin Mirungere, pentru reînnoirea deschiderii către înțelegerea Sfintelor Scripturi. Așadar, cufundata cea întreită care se face la Botez nu se repetă la cei căzuți in rătăciri ale minții, dar Mirungerea se repetă.

“Ca nu cumva văzind și crezând și cu inima intelegind sa se întoarcă și sa creadă, și Eu sa-i tămăduiesc pe ei”, zice Hristos. Adică frica aceasta este a dracilor, ca dacă vor auzi cuvintul Domnului și se vor repezi către Dinsul, Domnul ii va tămădui negreșit. De aceea oamenii întunecați se afunda tot mai mult in vorbe și raționamente proaste, ca nu cumva sa audă și sa vada. Cu unii ca aceștia nici nu se cuvine a vorbi in cuvintele Scripturii și a le descoperi lucruri de taina, caci nu văd și nu aud, așa cum și Hristos le vorbea in pilde.

————-

Evanghelia după Matei capitolul 13

În ziua aceea, ieşind Iisus din casă, şedea lângă mare.
2. Şi s-au adunat la El mulţimi multe, încât intrând în corabie şedea în ea şi toată mulţimea sta pe ţărm.
3. Şi le-a grăit lor multe, în pilde, zicând: Iată a ieşit semănătorul să semene.
4. Şi pe când semăna, unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat.
5. Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult şi îndată au răsărit, că n-aveau pământ adânc;
6. Iar când s-a ivit soarele, s-au pălit de arşiţă şi, neavând rădăcină, s-au uscat.
7. Altele au căzut între spini, dar spinii au crescut şi le-au înăbuşit.
8. Altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod: una o sută, alta şaizeci, alta treizeci.
9. Cine are urechi de auzit să audă.
10. Şi ucenicii, apropiindu-se de El, I-au zis: De ce le vorbeşti lor în pilde?
11. Iar El, răspunzând, le-a zis: Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acestora nu li s-a dat.
12. Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua.
13. De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg.
14. Şi se împlineşte cu ei proorocia lui Isaia, care zice: „Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea”.
15. Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei.
16. Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud.

Cuvântul zilei

„Ce să faci? Nu te întrista, ci mângâie-te cu gândul că nu eşti mai bună decât regele David, care în toată viaţa sa a suportat suferinţe şi amărăciuni din partea celor apro­piaţi, de o sută de ori mai mari decât cele îndurate de către tine. Nu ţi le voi descrie pe toate, ci îţi voi spune doar că fiul său, Abesalom, a hotărât să-l detroneze pe tatăl său şi a atentat la… viaţa lui. Însă Sfântul David s-a smerit cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, nu a respins mustrările, ci recunoscându-şi fărădelegile sale înaintea lui Dumnezeu, le spunea cu smerenie altora că Dumnezeu i-a poruncit lui Şimei să-l blesteme pe David. Pentru o astfel de smerenie Dumnezeu nu doar că l-a iertat, ci i-a şi întors împărăţia. …Trebuie să fim înţelepţi, adică avem nevoie să ne îngrijim în primul rând pentru primirea milei lui Dumnezeu şi mântuirii veşnice, şi nu pentru întoarcerea împărăţiei precedente, adică a bunurilor vremelnice, care au căzut şi cad din mâinile slăbite ale fiului. De fapt, este puternic Dumnezeu să-l îndrepte şi pe el, însă doar dacă acesta va voi să se închine pe sine sub puternica mână a lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm cu smerenie şi cu credinţă lui Dumnezeu, ca El să ne înţelepţească.”

Sfântul Ambrozie de la Optina

Parintele Cleopa, Cuvînt la Acoperămîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (1 octombrie)

În vremurile cumplite cele mai de pe urmă, cînd s-au înmulţit păcatele noastre, s-au înmulţit şi primejdiile asupra noastră, încît s-au împlinit cuvintele Sfîntului Pavel, care zicea: „Primejdii de la tîlhari, primejdii de la rudenii, primejdii de la neamuri, primejdii în cetăţi, primejdii în pustiuri, primejdii pe mare, primejdii între fraţii cei mincinoşi” (2 Cor. XI, 26). Cînd cuvintele Domnului s-au împlinit: „Că se va scula neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri”, cînd ne supără pe noi năvălirile cele de alt neam, războaiele cele dintre noi şi rănile cele purtătoare de moarte, atunci Prea Curata şi prea Binecuvîntata Fecioară Maria, Maica Domnului, ne dă nouă Acoperămîntul spre apărare, ca din toate primejdiile să ne scape pe noi de foamete, de ciumă şi de cutremure să ne apere, de războaie şi de răni să ne acopere şi să ne păzească pe noi sub Acoperămîntul său nevătămaţi.

Despre acest lucru s-a făcut încredinţare în Constantinopol în împărăţia lui Leon cel Înţelept, împăratul cel drept credincios, întru prea slăvita biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cea din Vlaherna. După săvîrşirea cîntării celei de toată noaptea, într-o zi de Duminică, în luna octombrie, ziua întîi, fiind de faţă şi mulţimea poporului la ceasul al patrulea din noapte, Sfîntul Andrei, cel ce era întru totul al lui Hristos, şi-a ridicat ochii în sus şi a văzut-o pe Împărăteasa Cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu, stînd în văzduh şi rugîndu-se, strălucind ca soarele şi acoperind poporul cu cinstitul său Omofor. Văzînd aceasta Sfîntul Andrei a zis către ucenicul său Epifanie: „Oare vezi, frate, pe Împărăteasa şi pe Doamna tuturor, care se roagă pentru toată lumea?” Iar el a răspuns: „O văd, sfinte părinte, şi mă înspăimînt”.

Precum odată Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu a văzut pe cer un semn mare, o femeie îmbrăcată în soare, aşa şi Sfîntul Andrei din biserica Vlahernei, cea asemănătoare cerului, a văzut-o pe Mireasa cea fără de mire îmbrăcată în porfiră ca soarele.

Semnul văzut de Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu închipuia pe Acoperitoarea noastră cea preamilostivă, care s-a săvîrşit în acea vreme cînd a arătat tulburarea întregii făpturi: „Se făcură fulgere, glasuri şi tunete, cutremur şi grindină mare şi un semn mare s-a arătat pe cer – o femeie îmbrăcată în soare”. Deci, pentru ce semnul acela care înainte închipuia pe Prea Curata Fecioară Maria nu s-a arătat mai înainte de fulgere, de tunete, de glasuri, de cutremur şi de grindină, cînd încă toate stihiile erau în pace, ci numai atunci cînd s-a făcut tulburarea cea înfricoşată a cerului şi a pămîntului? S-a făcut, pentru ca să se arate că Acoperitoarea noastră cea preabună, în vremea cea rea cînd năvăleşte nevoia asupra noastră, atunci vine în ajutorul nostru şi ne ocroteşte pe noi de fulgerele amăgitoarei deşertăciuni lumeşti, care nu strălucesc îndelung, de glasurile mîndriei vieţii şi de cele ale slavei deşarte, de tunetele năpădirii năprasnice a vrăjmaşului, de cutremurul patimilor şi de grindina pedepsei celei de sus care năvăleşte asupra noastră pentru păcate. Căci, atunci cînd toate aceste primejdii ne supără pe noi, îndată, ca un semn mare, se arată Ajutătoarea cea grabnică a neamului creştinesc, păzindu-ne şi acoperindu-ne pe noi.

Acesta este semnul pe care l-a dat Domnul celor ce se tem de El, pentru ca ei să fugă din faţa arcului, căci în lumea aceasta sîntem puşi ca un semn spre săgetare şi zboară asupra noastră săgeţile din toate părţile, unele din arcul vrăjmaşilor celor văzuţi, care îşi încordează arcul asupra noastră şi se laudă întru mîndria lor, iar altele din arcul vrăjmaşilor nevăzuţi, încît noi ne jelim aşa: „Nu putem să suferim săgetăturile diavoleşti”. Altele vin de la firea cea care se luptă asupra duhului, iar altele de la arcul mîniei şi îngrozirii celei drepte a lui Dumnezeu, despre care David zicea: „De nu vă veţi întoarce, sabia Sa o va luci, arcul Său l-a încordat şi l-a gătit pe el. Şi întru dînsul a gătit vasele morţii, săgeţile Sale celor ce se ard le-a lucrat „. (Psalm 7, 12)

Cu toate săgeţile acelea, ca să nu fim răniţi de moarte, ni s-a arătat nouă acel semn, ca să fugim din faţa arcului sub Acoperămîntul Preacuratei şi Prea-binecuvîntatei Fecioare, cu al cărei Acoperămînt, apărîndu-ne ca o pavăză, ne ferim întregi de săgetări. Căci această apărătoare a noastră are o mie de paveze spre apărarea noastră, cum grăieşte către dînsa Duhul Sfînt: Ca turnul lui David grumajii tăi: o mie de paveze spînzură pe dînsul, toate săgeţile celor puternici.

A zidit odată David un turn al său prea frumos şi prea înalt, între Sionul cel ce stă pe muntele înalt şi între Ierusalim cel pus mai jos şi fiică a Sionului l-a numit. Şi era turnul acela între dînşii ca grumazul între trup şi cap, căci cu înălţimea sa întrecea Ierusalimul şi ajungea Sionul. Iar pe turnul acela erau atîrnate pavezele şi toate armele cele de război şi pentru apărarea Ierusalimului. Deci, aseamănă Duhul Sfînt pe Prea Curata Fecioară Maria cu turnul lui David; căci aceasta, fiind fiica lui David, mijloceşte între Hristos, capul Bisericii, şi între credincioşii care sînt trupul Bisericii Lui, întrecînd Biserica ca ceea ce este cu adevărat mai înaltă decît toţi; iar pe Hristos ajungîndu-L, ca cea care I-a dat trup, mijloceşte şi acum, cînd a stat în văzduh între cer şi pămînt, între Dumnezeu şi între oameni, între Hristos şi Biserica cea care se luptă, ca turnul lui David între Sion şi între Ierusalimul cel plin de pavezele celor tari. Iar paveze sînt rugăciunile ei pentru noi, cele întru tot puternice către Dumnezeu, care s-au auzit de cei vrednici în vremea cinstitului ei Acoperămînt, pentru că se ruga cu umilinţă ca o maică către Fiul şi Făcătorul său, grăind cuvinte de rugăciune milostivitoare şi de îndurare, zicînd: „Împărate ceresc, primeşte pe tot omul cel ce Te slăveşte pe Tine şi cheamă în tot locul Preasfînt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc îl sfinţeşte şi preamăreşte pe cei ce Te preamăresc pe Tine. Iar celor ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta, primeşte-le toate rugăciunile şi făgăduinţele şi de toate nevoile şi răutăţile îi izbăveşte”. Unele dintre rugăciunile acestea ale ei oare nu sînt paveze care apără Biserica? Cu adevărat sînt paveze nebiruite, cu care vom putea să stingem toate săgeţile cele aprinse.

Sfîntul Ambrozie zice despre turnul lui David că pentru două pricini era zidit: spre apărarea cetăţii şi pentru împodobirea ei. Zice el: „A zidit David un turn care să fie spre apărare şi spre înfrumuseţarea cetăţii. Spre apărare, că de departe priveşte pe vrăjmaşi şi îi izgoneşte pe ei de la cetate, iar spre înfrumuseţare, că pe toate zidirile cele înalte ale Ierusalimului le întrece cu înălţimea sa”. De aceea nu în zadar s-a asemănat cu turnul acela Acoperitoarea noastră, care ne este nouă turn de tărie în faţa vrăjmaşului, căci cu adevărat ne apără pe noi şi ne împodobeşte. Ne apără, cînd pe vrăjmaşii noştri cei văzuţi şi nevăzuţi îi izgoneşte de la noi departe, cînd pe cei robiţi din legături îi scapă, cînd pe cei chinuiţi de duhuri necurate îi izbăveşte, cînd pe cei mîhniţi îi mîngîie, pe cei năpăstuiţi îi apără, pe cei flămînzi îi hrăneşte, cînd celor înviforaţi le face adăpost şi pe bolnavi îi cercetează. Şi ne împodobeşte pe noi acoperind înaintea lui Dumnezeu goliciunea cea de ruşine a sufletului nostru, iar cu slujirile sale prea înalte, asemeni unor prea scumpe podoabe şi unor multe daruri, ca nişte nesecate visterii, împlinind lipsa noastră, ne face bineprimiţi pe noi înaintea ochilor Domnului. Ea împodobeşte pe cei ce nu au îmbrăcăminte de nuntă şi îi îmbracă cu haina sa şi îi face ca şi cum nu s-ar vedea de ochiul cel atotvăzător ruşinea goliciunii lor sufleteşti, lucru care se închipuia înainte în pămîntul cel nevăzut şi neîmpodobit, acoperit atunci de ape. Căci pămîntul cel neîmpodobit şi deşert era chipul sufletului celui păcătos, care şi-a pierdut duhovniceasca sa frumuseţe şi s-a făcut deşert de lucruri bune şi străin de darul lui Dumnezeu. Iar apele, care acopereau pămîntul cel neînfrumuseţat, înainte au închipuit milostivirea Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ca pe o mare nesecată şi ca nişte rîuri ce cu nelipsire spre toţi se revarsă şi pe toţi îi acoperă.

Cînd Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor, la fel se purta şi pe deasupra pămîntului celui neînfrumuseţat şi acoperit de ape, ca şi cum, nevăzînd lipsa lui de frumuseţe, tăinuit închipuia aceea că sufletul cel acoperit prin milostivul Acoperămînt al Fecioarei Născătoare de Dumnezeu, chiar dacă ar fi lipsit de frumuseţe, nu se va păgubi de darul Duhului Sfînt. Căci Acoperămîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu va acoperi lipsa lui de frumuseţe, ca o apă pe pămîntul cel neînfrumuseţat şi cu bună podoabă a darului său îl va înfrumuseţa şi pe Sfîntul Duh îl va atrage la dînsul.

Ne înfrumuseţează pe noi Preacurata Fecioară, cînd pe cei păcătoşi îi face drepţi şi pe cei necuraţi îi face curaţi.

Fericitul Anastasie Sinaitul grăieşte pentru dînsa aşa: „Pe magi, îi săvîrşeşte apostoli şi pe vameşi, evanghelişti, iar pe desfrînate mai cinstite decît pe fecioare le face. Aşa pe Maria Egipteanca, care a fost desfrînată, a făcut-o acum mai cinstită decît pe multe fecioare şi cea care mai înainte era întunecată şi necurată, acum ca soarele străluceşte în împărăţia lui Hristos prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria, care tuturor celor ce aleargă la dînsa le este acoperămînt şi înfrumuseţare”. Ea împodobeşte tot Ierusalimul duhovnicesc, adică Biserica lui Hristos, care cîntă astfel către dînsa în praznicul acesta de acum: „O, ce minunată înfrumuseţare a tuturor credincioşilor eşti, împlinirea proorocilor, slava apostolilor şi podoaba mucenicilor, lauda fecioarei şi prea minunatul Acoperămînt a toată lumea!”

Pe turnul lui David, împreună cu pavezele, erau săgeţile celor puternici. Şi acest însufleţit turn, Preacurata Fecioară Maria, are cu ea săgeţile celor puternici, adică rugăciunile sfinţilor, cei ce se roagă împreună cu dînsa. Căci nu singură s-a arătat în biserică stînd în văzduh, ci cu oştile îngereşti şi cu mulţime de sfinţi, care în haine albe şi cu cucernicie stăteau împrejurul ei. Rugăciunile cele către Dumnezeu ale tuturor sfinţilor acelora sînt ca săgeţile celor puternici care pot să gonească toate taberele vrăjmaşului. Ştie Doamna Preacurata Născătoare de Dumnezeu că război este viaţa noastră pe pămînt. Căci vrăjmaşul se războieşte asupra noastră cu toate puterile sale, pornind împotriva noastră taberele sale şi înconjurîndu-ne pe noi cu toate legiunile sale: „Înconjuratu-ne-au pe noi cîini mulţi, adunarea celor vicleni ne-a cuprins, deschis-au asupra noastră gura lor, ca un leu ce răpeşte şi răcneşte”. Pentru aceea cereasca Împărăteasă, vrînd să ne ajute, a pornit asupra vrăjmaşului nostru pe toate cereştile puteri, a chemat pe prooroci, pe apostoli, a adunat pe mucenici, pe fecioare, pe cuvioşi, pe cei drepţi şi cu aceştia a venit să ne ajute nouă şi să se aşeze împrejurul nostru, ca să ne dea nouă biruinţă asupra vrăjmaşului. Căci printr-însa se ridică biruinţele, printr-însa cad jos vrăjmaşii. A venit cu îngereşti oşti, că este mai înainte văzută de Iacov ca o scară pe care mulţimea îngerească o înconjoară.

Pomenind aici de scara lui Iacov, poate să se întrebe cineva: pentru ce îngerii pe dînsa neîncetat se urcau şi se coborau? Înţelegînd că scara aceea era înainte închipuirea Fecioarei Maria, după cum spune cuvîntul cel bisericesc despre dînsa: „Bucură-te, podul cel ce duci la ceruri şi scara cea înaltă pe care a văzut-o Iacov”, se va şti pentru ce nu au odihnă pe scară îngerii: Că cea întru rugăciune neadormită, Născătoarea de Dumnezeu, porunceşte îngerilor ca, împreună cu dînsa, neîncetat să ajute oamenilor ca, suindu-se, să înalţe la Dumnezeu rugăciunile celor ce se roagă: iar pogorîndu-se, să aducă de la Dumnezeu oamenilor ajutor şi daruri. Această scară şi acum a pogorît cu sine din cer mulţimea îngerilor, aducîndu-ne nouă de sus acoperire şi apărare. A venit cu îngerii, ca îngerilor săi să le poruncească să ne păzească pe noi în toate căile noastre. Şi pe soborul tuturor sfinţilor l-a adus cu sine, ca, făcînd pentru noi sobornicească rugăciune, pe ale noastre umile rugăciuni soborniceşte să le aducă la Fiul său şi Dumnezeul nostru.

Între toţi sfinţii ce s-au arătat în biserică cu Preacurata Fecioară, doi erau mai aleşi: Sfîntul Ioan Inaintemergătorul – altul mai mare decît el nu s-a născut între cei născuţi din femeie – şi Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, pe care îl iubea Iisus şi care s-a rezemat pe pieptul Lui. Pe amîndoi rugătoarea noastră, Fecioara Maria, i-a luat cu ea la rugăciunea cea pentru noi, ca pe cei ce au multă îndrăzneală către Dumnezeu, ca prin ajutorul lor să plece mai degrabă pe Dumnezeu spre milă, pentru că mult poate rugăciunea ajutorîndu-se. Şi a stat Preacurata Fecioară între aceşti sfinţi precum chivotul între doi heruvimi, precum scaunul Domnului Savaot între serafimi, precum Moise cu mîinile întinse între Aaron şi Or; iar Amalicul iadului cade cu toată stăpînirea şi puterea sa cea întunecată.

Deci să prăznuim Acoperămîntul Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, aducîndu-ne aminte de acea preamărită arătare a ei care a fost în biserica Vlahernei, fiind văzută de Sfîntul Andrei şi de Epifanie. Să prăznuim, mulţumind Acoperitoarei noastre pentru această prea mare milostenie arătată spre neamul creştinesc, şi cu tot dinadinsul s-o rugăm pe ea ca, acum şi întotdeauna, cu milostivire să ne acopere pe noi, cei care avem nevoie de Acoperămîntul ei, de vreme ce fără de Acoperămîntul şi sprijinul ei nouă, celor ce întotdeauna mîniem pe Dumnezeu, nu ne este cu putinţă a trăi, pentru că, greşind mult, cădem sub multe certări, după cum zice Sfînta Scriptură: „Multe sînt bătăile păcătosului” (Psalm 31, 11). Acum am fi pierit pentru fărădelegile noastre, de nu ne-ar fi acoperit pe noi preamilostiva Stăpînă; căci de nu ar fi stat înainte Sfînta Fecioară, rugîndu-se pentru noi, cine ne-ar fi izbăvit pe noi de atîtea nevoi sau cine ne-ar fi păzit pînă acum liberi? Ne sfătuieşte Proorocul Isaia: „Ascundeţi-vă cît de puţin, pînă ce va trece mînia Domnului”. (Isaia 26, 20) Unde vom putea să ne ascundem de mînia Domnului? Acoperămînt nu ne-am agonisit nicăieri ca să scăpăm noi, pătimaşii, în afară de Acoperămîntul Sfintei Fecioare Maria, Stăpîna lumii, care pentru sine şi prin gura Duhului Sfînt, grăieşte: „Eu ca negura am acoperit pămîntul”.

Deci sub Acoperămîntul acesta să ne ascundem, care acoperă tot pămîntul ca o negură. O, Prea Cinstită Fecioară Născătoare de Dumnezeu, pentru ce te asemeni cu un lucru urît ca negura? Oare nu-ţi sînt ţie soarele, luna şi stelele spre asemănare? Precum şi cu mirare s-a zis despre tine: „Cine este aceasta care se iveşte ca o dimineaţă, frumoasă ca luna şi aleasă ca soarele? Iar negura ce fel de frumuseţe are, că nu te scîrbeşti de asemănarea ei? Negura cînd cade pe pămînt se înmulţeşte şi îl acoperă; atunci toate fiarele scapă de vînători, pentru că nimeni nu le poate vîna”. Aceasta este taina pentru care Preacurata Fecioară Maria s-a numit negură, căci şi pe noi ne acoperă din calea vînătorilor. Noi, păcătoşii, pentru omenia noastră, dobitoace şi fiare sîntem, după cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur. Pîntecelui îi plăcem ca urşii, trupul îl îngrăşăm ca pe un cal, ţinem minte răul la fel ca şi cămila, răpim la fel ca lupul, ne mîniem ca şerpii, muşcăm ca scorpia, sîntem vicleni ca vulpea şi aruncăm otrava răutăţii la fel ca vipera. Pe noi, care sîntem astfel, ne ajung vînătorii, ne ajunge dreapta mînie a lui Dumnezeu, izbîndind toate meşteşugurile noastre cele rele: „Dumnezeul izbînzilor, Domnul Dumnezeul izbînzilor cu îndrăzneală a stat”.

Ne ajung pe noi şi fărădelegile noastre, încît grăim fiecare: „Apucatu-m-au fărădelegile mele şi n-am putut să văd”.

Ne apucă pe noi vrăjmaşul cel nevăzut: „Făcutu-s-a că un urs vînător, pîndindu-mă pe mine ca leul în ascunzişuri”. Ne apucă pe noi şi vrăjmaşul cel văzut. A zis vrăjmaşul: „Gonind, voi prinde, voi ucide cu sabia mea. Stăpîni-va mîna mea”. Dar să îndrăznim să avem negura cea gîndită care ne acoperă pe noi, pe Preasfînta Fecioară Maria, spre care nădăjduim să scăpăm, că sub Acoperămîntul ei nici un fir din capul nostru nu va pieri. Numai cu umilinţă către dînsa să strigăm, zicînd: „Acoperă-ne pe noi cu Acoperămîntul tău, că tu eşti acoperitoarea noastră, Preasfîntă Fecioară Maria. În ziua răutăţilor noastre, acoperă-ne pe noi. Toate zilele vieţii noastre sînt rele, precum odată Iacov cel din Legea Veche a zis: „Puţine şi rele au fost zilele anilor vieţii mele”. Rele sînt zilele noastre în care vedem numai rele şi singuri într-însele multe răutăţi facem, adunîndu-ne nouă mînie în ziua mîniei. Deci, în toate zilele noastre cele rele, o, Sfîntă Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, de al tău milostiv Acoperămînt avem trebuinţă şi te rugăm acoperă-ne pe noi în toate zilele noastre, dar mai ales în ziua cea rea, cînd sufletul se va despărţi de trup: de faţă să stai nouă în ajutor şi să ne acoperi pe noi de duhurile rele din văzduh şi în ziua înfricoşatei judecăţi de apoi să ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperămîntul tău. Amin.

sursa: http://paginiortodoxe.tripod.com

Gândul zilei

În fața nevisatei bogății a darurilor lui Dumnezeu, omul este cuprins de frică și se cutremură: și de atotputernicia lui Dumnezeu, și de păcătoșenia sa. Când omului i se dezvăluie strălucirea și milostivirea lui Dumnezeu, i se dezvăluie în aceeași clipă și păcătoșenia, nevrednicia și îndelunga lui îndepărtare de Dumnezeu.
Dumnezeu nu-l va părăsi pe cel pe care l-a dus întru adânc, nici nu va lua de bun strigătul lui de om bolnav:
Ieși de la mine!
Ci îl va îmbărbăta și îl va mângâia pe om, spunând:
Nu te teme!
Când Dumnezeu înzestrează pe cineva cu bogățiile Lui negraite, nu vrea ca bogățiile acestea să se împotmolească, precum talantul îngropat de sluga netrebnică, ci să fie împărțite cu alții.

Sfântul Nicolae Velimirovici

sursa

Răbdarea- Sfântul Isaac Sirul

Unul dintre Sfinţii Părinţi a spus:

Odată, când eram foarte întristat din pricina încercărilor, am mers la un pustnic bătrân. Acesta era bolnav şi ţintuit la pat. După ce am luat binecuvântarea lui, m-am aşezat lângă el şi i-am spus:

Părinte, fa o rugăciune pentru mine, căci mult mă mâhnesc din pricina ispitelor diavoleşti.

Atunci, stareţul deschizându-şi ochii mi-a spus:

– Fiul meu, tu eşti tânăr şi de aceea nu îngăduie Dumnezeu să fii copleşit de ispite mai presus de puterea ta.

– Deşi sunt tânăr, am ispite pe care numai oamenii virtuoşi le au.

– Dumnezeu vrea să te facă înţelept.

– Cum mă va face înţelept? Eu în fiecare zi gust moartea sufletului.

– Încetează, fiul meu! Am spus că Dumnezeu te iubeşte şi îţi va da harul Său. Să ştii, fiul meu, că treizeci de ani m-am luptat cu demonii şi timp de douăzeci de ani nu am simţit ajutorul lui Dumnezeu, însă după ce a trecut cel de-al douăzeci şi cincilea an, am început să simt o oarecare odihnă, care a început apoi să crească tot mai mult. In cel de-al douăzeci şi optulea an odihna a devenit foarte simţită. Iar, când se apropia sfârşitul celui de-al treizecilea an, atât de mult s-a întărit întru mine această odihnă, încât nu pot să o exprim în cuvinte. Când vreau să mă ridic la rugăciune, doar trei psalmi apuc să rostesc cu gura mea şi îndată sunt răpit în extaz, lângă Dumnezeu. In această stare, trei zile dacă stau în picioare, nu simt deloc oboseală. Vezi câtă odihnă mi-a pricinuit lucrarea cea de mulţi ani a răbdării?

sursa: Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare, Sf. Isaac Sirul

N-aţi văzut pe dragul sufletului meu?” (Cântarea Cântărilor 3,3)

Eram foarte tânăr şi destul de disperat, când m-am dus la o conferinţă a unui cunoscut profesor de teologie. La sfârşit s-au trimis bileţele cu întrebări. A citit cu voce tare, plăcut impresionat, rugămintea copilărească pe care i-am adresat-o: Vorbiţi-ne un minut doar ca un om care Îl iubeşte pe Iisus… Pe chip i-a înflorit un zâmbet care m-a făcut să-mi dau seama cum arăta adolescent. Apoi, fără un cuvânt, şi-a scos ochelarii, i-a aşezat încet pe masă şi s-a lăsat, suspinând adânc, pe speteaza scaunului. După vreo zece secunde în care l-am privit bronzându-se la lumina propriului surâs, detaşat ca un prunc adormit la sânul mamei, parcă un duh rău i-a adus aminte că e profesor: cu gesturi bruşte, aproape speriate, a revenit la morga universitară, spunând apăsat, sentenţios, cu ochelarii bine înfipţi pe nas, că pe Dumnezeu Îl iubesc doar cei care Îi împlinesc poruncile. După happeningul acela uluitor, de o emoţionantă candoare, care îmi revelase odihna unui suflet în dragostea lui Hristos, citatul din Scriptură a venit, sec, dureros şi frustrant ca un pumn în plex.

La sfârşitul acelei conferinţe, cu excepţia relatată, am rămas cu impresia că creştinismul e o chestie foarte-foarte deşteaptă, că accesul la mântuire presupune o îndelungă specializare. Iar sufletul meu murea, n-aveam timp. Pe masa conferenţiarului, între el şi public, trona o carte uriaşă, un studiu de ultimă oră de vreo 2000 de pagini, în engleză, despre Învierea lui Hristos. Semăna cu o lespede de mormânt.

Poate cu această impresie sumbră aş fi rămas dacă n-aş fi dat în Evanghelii peste nişte femei, care mereu şi pretutindeni dau buzna, fără nici o acreditare ştiinţifică, căutându-L pe Iisus: până şi în mormânt.Şi în vreme ce specialiştii şi publicul lor consumator de informaţii, rămân pururi însetaţi de pietre şi giulgiuri, transformând până la urmă creştinismul într-un muzeu al Învierii, această ceată de mironosiţe, ca un pâlc de fecioare descinzând direct din Cântarea Cântărilor, Îl caută pretutindeni pe Bărbatul vieţii lor.

Specialiştii pot trăi şi fără Hristos: le ajung studiile despre El… Dar tinerii de azi, ca şi mironosiţele din Evanghelie, nu: fără El, goana nebunească a inimilor se accelerează până devine autodistructivă. Până dumnezeiasca sete de dragoste şi de viaţă adevărată pe care a pus-o Dumnezeu în ei ajunge să-i dezintegreze prin baruri, bordeluri, cluburi şi plantaţii de căpşuni.

Cred că Maria Magdalena, alergând prin cimitir, dând năvală în mormântul lui Iisus şi vorbind cu îngerul cel înfricoşător, a fost adevărata mea profesoară de Noul Testament: cea care m-a învăţat să dau, fără teamă, ca răspuns la Întruparea dragostei dumnezeieşti, toată iubirea omenească din mine. Ea, cea din care Iisus scosese şapte draci, mi-a dat curajul să înfrunt glasurile propriilor demoni şi să NU fac din multele mele păcate, pretextul depărtării de Hristos, ci dimpotrivă, motivul cel mai puternic de a mă atinge de El.

Privind-o pe Maria Magdalena alergând prin Evanghelii după Iisus, câţi (câte) dintre noi ne simţim inima tresărind, ca o mare curvă ce aude de existenţa unui Bărbat a Cărui atingere nu naşte vină? „O, de mi-ai fi fost Tu fratele meu şi să fi supt la sânul mamei mele, atunci pe uliţă de te-ntâlneam, cu drag prelung te sărutam şi nimeni nu-ndrăznea osândei să mă dea!” (Cânt. Cânt. 8,1) Că Dumnezeu, întrupându-Se, tocmai Acesta S-a făcut şi că dându-ne Trupul Lui în Potir tocmai acestui dor i-a răspuns, mărturisesc prin nevoinţele lor toate sfintele femei ale Bisericii.

Mironosiţele Îl căutau pe Iisus, nu Învierea. Şi dacă L-ar fi găsit mort, Maria ar fi făcut aceleaşi gesturi ca atunci când L-a aflat viu: s-ar fi aruncat spre El să-L atingă, să-I spele picioarele cu lacrimi şi să I le ungă ca unui mire. Căci Hristos trezeşte în suflete o dragoste mai tare ca moartea. În inimile care I S-au dăruit nu mai există moarte, căci cine Îl caută pe El găseşte Învierea…

Poate în unii dintre tinerii care vor auzi sau citi Evanghelia de azi, se va trezi dorinţa de a-L căuta şi ei pe Hristos. Dar odată ajunşi în „mormântul” unui creştinism golit de iubire şi umplut cu informaţii, tot mai sărac în îndrăgostiţi şi tot mai bogat în specialişti, îi rog din inimă să nu se descurajeze; ci, dimpotrivă, să alerge pe urmele mironosiţelor, în adâncul lui. Până se vor atinge de dragostea lui Hristos.

Autor: MARIUS IORDĂCHIOAIA