Răbdarea- Sfântul Isaac Sirul

Unul dintre Sfinţii Părinţi a spus:

Odată, când eram foarte întristat din pricina încercărilor, am mers la un pustnic bătrân. Acesta era bolnav şi ţintuit la pat. După ce am luat binecuvântarea lui, m-am aşezat lângă el şi i-am spus:

Părinte, fa o rugăciune pentru mine, căci mult mă mâhnesc din pricina ispitelor diavoleşti.

Atunci, stareţul deschizându-şi ochii mi-a spus:

– Fiul meu, tu eşti tânăr şi de aceea nu îngăduie Dumnezeu să fii copleşit de ispite mai presus de puterea ta.

– Deşi sunt tânăr, am ispite pe care numai oamenii virtuoşi le au.

– Dumnezeu vrea să te facă înţelept.

– Cum mă va face înţelept? Eu în fiecare zi gust moartea sufletului.

– Încetează, fiul meu! Am spus că Dumnezeu te iubeşte şi îţi va da harul Său. Să ştii, fiul meu, că treizeci de ani m-am luptat cu demonii şi timp de douăzeci de ani nu am simţit ajutorul lui Dumnezeu, însă după ce a trecut cel de-al douăzeci şi cincilea an, am început să simt o oarecare odihnă, care a început apoi să crească tot mai mult. In cel de-al douăzeci şi optulea an odihna a devenit foarte simţită. Iar, când se apropia sfârşitul celui de-al treizecilea an, atât de mult s-a întărit întru mine această odihnă, încât nu pot să o exprim în cuvinte. Când vreau să mă ridic la rugăciune, doar trei psalmi apuc să rostesc cu gura mea şi îndată sunt răpit în extaz, lângă Dumnezeu. In această stare, trei zile dacă stau în picioare, nu simt deloc oboseală. Vezi câtă odihnă mi-a pricinuit lucrarea cea de mulţi ani a răbdării?

sursa: Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare, Sf. Isaac Sirul

Reclame

N-aţi văzut pe dragul sufletului meu?” (Cântarea Cântărilor 3,3)

Eram foarte tânăr şi destul de disperat, când m-am dus la o conferinţă a unui cunoscut profesor de teologie. La sfârşit s-au trimis bileţele cu întrebări. A citit cu voce tare, plăcut impresionat, rugămintea copilărească pe care i-am adresat-o: Vorbiţi-ne un minut doar ca un om care Îl iubeşte pe Iisus… Pe chip i-a înflorit un zâmbet care m-a făcut să-mi dau seama cum arăta adolescent. Apoi, fără un cuvânt, şi-a scos ochelarii, i-a aşezat încet pe masă şi s-a lăsat, suspinând adânc, pe speteaza scaunului. După vreo zece secunde în care l-am privit bronzându-se la lumina propriului surâs, detaşat ca un prunc adormit la sânul mamei, parcă un duh rău i-a adus aminte că e profesor: cu gesturi bruşte, aproape speriate, a revenit la morga universitară, spunând apăsat, sentenţios, cu ochelarii bine înfipţi pe nas, că pe Dumnezeu Îl iubesc doar cei care Îi împlinesc poruncile. După happeningul acela uluitor, de o emoţionantă candoare, care îmi revelase odihna unui suflet în dragostea lui Hristos, citatul din Scriptură a venit, sec, dureros şi frustrant ca un pumn în plex.

La sfârşitul acelei conferinţe, cu excepţia relatată, am rămas cu impresia că creştinismul e o chestie foarte-foarte deşteaptă, că accesul la mântuire presupune o îndelungă specializare. Iar sufletul meu murea, n-aveam timp. Pe masa conferenţiarului, între el şi public, trona o carte uriaşă, un studiu de ultimă oră de vreo 2000 de pagini, în engleză, despre Învierea lui Hristos. Semăna cu o lespede de mormânt.

Poate cu această impresie sumbră aş fi rămas dacă n-aş fi dat în Evanghelii peste nişte femei, care mereu şi pretutindeni dau buzna, fără nici o acreditare ştiinţifică, căutându-L pe Iisus: până şi în mormânt.Şi în vreme ce specialiştii şi publicul lor consumator de informaţii, rămân pururi însetaţi de pietre şi giulgiuri, transformând până la urmă creştinismul într-un muzeu al Învierii, această ceată de mironosiţe, ca un pâlc de fecioare descinzând direct din Cântarea Cântărilor, Îl caută pretutindeni pe Bărbatul vieţii lor.

Specialiştii pot trăi şi fără Hristos: le ajung studiile despre El… Dar tinerii de azi, ca şi mironosiţele din Evanghelie, nu: fără El, goana nebunească a inimilor se accelerează până devine autodistructivă. Până dumnezeiasca sete de dragoste şi de viaţă adevărată pe care a pus-o Dumnezeu în ei ajunge să-i dezintegreze prin baruri, bordeluri, cluburi şi plantaţii de căpşuni.

Cred că Maria Magdalena, alergând prin cimitir, dând năvală în mormântul lui Iisus şi vorbind cu îngerul cel înfricoşător, a fost adevărata mea profesoară de Noul Testament: cea care m-a învăţat să dau, fără teamă, ca răspuns la Întruparea dragostei dumnezeieşti, toată iubirea omenească din mine. Ea, cea din care Iisus scosese şapte draci, mi-a dat curajul să înfrunt glasurile propriilor demoni şi să NU fac din multele mele păcate, pretextul depărtării de Hristos, ci dimpotrivă, motivul cel mai puternic de a mă atinge de El.

Privind-o pe Maria Magdalena alergând prin Evanghelii după Iisus, câţi (câte) dintre noi ne simţim inima tresărind, ca o mare curvă ce aude de existenţa unui Bărbat a Cărui atingere nu naşte vină? „O, de mi-ai fi fost Tu fratele meu şi să fi supt la sânul mamei mele, atunci pe uliţă de te-ntâlneam, cu drag prelung te sărutam şi nimeni nu-ndrăznea osândei să mă dea!” (Cânt. Cânt. 8,1) Că Dumnezeu, întrupându-Se, tocmai Acesta S-a făcut şi că dându-ne Trupul Lui în Potir tocmai acestui dor i-a răspuns, mărturisesc prin nevoinţele lor toate sfintele femei ale Bisericii.

Mironosiţele Îl căutau pe Iisus, nu Învierea. Şi dacă L-ar fi găsit mort, Maria ar fi făcut aceleaşi gesturi ca atunci când L-a aflat viu: s-ar fi aruncat spre El să-L atingă, să-I spele picioarele cu lacrimi şi să I le ungă ca unui mire. Căci Hristos trezeşte în suflete o dragoste mai tare ca moartea. În inimile care I S-au dăruit nu mai există moarte, căci cine Îl caută pe El găseşte Învierea…

Poate în unii dintre tinerii care vor auzi sau citi Evanghelia de azi, se va trezi dorinţa de a-L căuta şi ei pe Hristos. Dar odată ajunşi în „mormântul” unui creştinism golit de iubire şi umplut cu informaţii, tot mai sărac în îndrăgostiţi şi tot mai bogat în specialişti, îi rog din inimă să nu se descurajeze; ci, dimpotrivă, să alerge pe urmele mironosiţelor, în adâncul lui. Până se vor atinge de dragostea lui Hristos.

Autor: MARIUS IORDĂCHIOAIA

Cu Dumnezeu toate sînt cu putință

Ceea ce stă în calea oricărei realizări este chiar sufletul omului. Sufletul este ca un combustibil pe care trebuie să-l reîmprospătezi veșnic. Dacă omul are sufletul plin, orice faptă i se pare ușoară, viața lui este dinamică și plină de realizări. Însă omul cu sufletul golit este mereu îngrijorat și nu găsește hotărîre să se apuce de treabă. De aceea în limbajul nostru patristic este folosită expresia „puținătatea sufletului” sau „Împuținarea sufletului” care exprimă nehotărîrea, lipsa de curaj și abandonarea faptelor care te fac împlinit. Astăzi lumea numește această stare „depresie” și îi conferă o multitudine de scuze, care mai de care mai compătimitoare. Totuși puținătatea sufletului este un păcat, o abandonare a vieții, o rană adusă bucuriei și iubirii. Sufletele trebuie să fie întotdeauna pline, căci orice împuținare aduce descurajarea și stingerea chefului de viață. Sufletul se umple cel mai bine cu iubire, cu dor de a face bine și de a bucura pe alții prin munca ta, prin darurile tale, prin răbdarea ta, prin iertarea ta, prin tot ce poți fi din iubire. Cînd sufletul se golește, să-l umplem la loc, ca să ne pară viața ușoară și orice lucru de care ne apucăm să sporească. Cu Dumnezeu toate sînt cu putință.

Părintele Savatie Baștovoi

devenire…

 „Noi nu avem un termen românesc pentru devenire. Avem cîteva pentru fiinţă, dar nu avem pentru devenire. Am fi putut avea termenul de petrecere (se petrece ceva, care e mai mult decît se întîmplă, are loc: are desfăşurare). Dar l-au expropriat chefliii. Singura noastră devenire este în chef, în distracţie, – în înstrăinare.“

Constantin Noica, Jurnal filozofic (fragm.)

Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bu­nătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. Domnul nu ia voinţa de la suflet, ci prin harul Său El o îndreptează spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea aceasta. De aceea, trebuie ştiut că atunci când se iveşte dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul însuşi vrea să mi­luiască acest suflet şi ascultă cu milostivire rugăciunile tale.

Nu trebuie însă confundată această dorinţă de a te ruga insuflată de Domnul cu dorinţa iscată de legătura pă­timaşă faţă de cel sau cea pentru care te rogi.

Sf Siluan Athonitul

„Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta.” /Mat. 22:37/

1. În această săptămână urmează paşii Domnului Hristos, şi fii mereu alături Lui, spre deosebire de judecătorii şi chinuitorii Lui. Şi iubeşte-l cu toată inima ta.
2. Mută-te duhovniceşte în acele zile şi în acele întâmplări, şi sărută-i poala şi mânecile veşmintelor, nu îndepărta inima ta de la El. Când îi auzi pe prigonitorii Lui cum şoptesc: „Vinovat e,” tu strigă-le în urechi: „Drept e!” Iubeşte-l pe Cel ce te iubeşte, cu toată inima ta!
3. Când Evreii Îl pălmuiesc, tu întinde mâna ta în apărare şi primeşte palma în locul Lui. Când Îl scuipă, tu spune: Scuipătorilor, ce veţi arunca unii altora în faţă, dacă asupra Lui folosiţi tot scuipatul vostru, toată alcătuirea voastră?
4. Când Pilat Îl întreabă pe tăcutul Domn: Ce este adevărul?, tu mărturiseşte şi spune: Iată, El este Adevărul dumnezeiesc viu şi întrupat. Când ostaşii romani Îl biciuiesc, tu stai lângă El şi spune fiarelor: Fiii lupoaicei, veşnici purtători de moarte, nu biciuiţi pe Mielul lui Dumnezeu cel purtător de viaţă, Care dă viaţă împărăţiei voastre a morţii.
5. Mergi după El pe Calea Patimilor, şi poartă crucea Lui împreună cu Simon Kirineanul, şi împreună cu fericita Veronica şterge-i faţa de praf şi sânge, şi împreună cu Mironosiţele plângi şi umezeşte-i buzele uscate cu un pahar de apă rece, şi răcoreşte-i fruntea înfierbântată. Dăruieşte-i întreagă inima ta şi iubeşte-l cu toată inima ta în ceasurile umilinţei Lui.
6. Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă: Au! Când sunt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarăşi vaită-te, ca şi cum fierul s’ar înfige în trupul tău.
7. Închină-te Preasfintei Sale Maici şi sărută poala şi mânecile veşmintelor sale. Nu-i spune nimic. Nu o întreba nimic. Închină-te încă o dată sfintei sale dureri. Şi încă o dată sfintei sale tăceri. Spune în sineţi: Preacinstită Maică, şi eu Îl iubesc cu toată inima mea.
8. Scoate inima ta şi pune-o în trupul Său şi uită de sine. Fii în El şi rabdă ce rabdă El şi cu totul să mori pentru sine. Mori înaintea Lui.
9. Când Iosif şi Nicodim Îl pogoară în mormânt, tu caută să fii împreună cu El în mormânt. Închipuieţi că nu eşti viu în această lume. Ca o umbră să stai undeva aproape de mormânt, şi viaţa ta să o priveşti ca fiind în mormânt. Şi îţi va fi dulce, foarte dulce, moartea cu El şi întru El.
10. Oare cu cât mai dulce va fi învierea cu El şi întru El, când a treia zi te vor lumina îngerii la mormânt?! Oştenii Împăratului merg înaintea Împăratului, feţele lor-s ca fulgere arzătoare, iar veşmintele albe-s ca zăpada. Iar când îngerii lui Dumnezeu vor lumina în întunericul Golgotei şi în întunericul sufletului tău, atunci te vei simţi ca un om nou.
11. Şi când, tremurând, vei privi Minunea Minunilor, şi nu vei ştii dacă să te ascunzi sau să fugi sau să i te arăţi, iată, El întâiul se va apropia de tine şi ca pe Maria te va chema după nume. Iar când El te va numi prin glasul Lui, ca printr-un fir electric va intra în tine un nou curent, o nouă viaţă, o nouă putere. Şi El îţi va întoarce inima ta, ţi-o va da şi pe a Lui. Şi tu, tremurând, vei cădea la picioarele Lui şi, printre suspine, vei striga precum Toma: Domnul Meu şi Dumnezeul Meu, slavă Ţie!

Binecuvântaţi pre cei ce blestemă pre voi, şi vă rugaţi pentru cei ce fac vouă necaz. /Lc. 6:28/ Şi nu judecaţi, şi nu vă veţi judeca; nu osândiţi, şi nu vă veţi osândi, iertaţi şi vi se va ierta. /Lc. 6:37/ Omul cel bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune; şi omul cel rău, din visteria cea rea a inimii sale scoate cele rele; că din prisosinţa inimii grăieşte gura lui. /Lc. 6:45/ Că nu au trimes Dumnezeu pre Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin el. /Io. 3:17/ Urâciunea aduce ceartă, iar dragostea acoperă toate greşalele. /Pil. 10:12/

din ,,Inima în Marele Post”, de Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei și Jicei, A șaptea săptămână

„Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pre Dumnezeu.” /Mat. 5:8/

1. Ochiul curat vede lumea şi tot ce este în lume; iar ochiul în care a intrat un pai nu poate nici să se uite, nici să vadă. Aşa este şi cu inima omului. Dumnezeu a dăruit inima omenească cu osebită vedere. Când inima e acoperită cu paiele păcatului, ea orbeşte şi nu poate vedea nimic. Când inima se curăţeşte deplin, ea vede lumea nevăzută în lumea văzută; vede lumea nevăzută aşa cum e ea; vede pe Cel ce e Inima lumii nevăzute, Îl vede pe Dumnezeu.
2. Roagă-l pe Dumnezeu să îţi curăţească inima, şi vei vedea o neaşteptată minune în această lume materială, pe care până acum ai privit-o numai cu ochii fără inimă.
3. Inimă curată zideşte, Doamne, întru mine! – aşa se ruga prorocul şi psalmistul Davíd. Şi tu aşa să te rogi; înnoieşte şi iar înnoieşte această rugăciune, şi Dumnezeu îţi va dărui inimă curată şi văzătoare, şi vei vedea înţelesul tuturor lucrurilor şi întâmplărilor, şi vei cunoaşte înţelesul ascuns al fiecărui lucru zidit din această lume.
4. Prin ce putem şi prin ce poate Dumnezeu curăţi inima omului? Numai prin Duhul. Şi, dacă Îl vei milostivi pe Dumnezeu să zidească inimă curată întru tine, El o va face cu ajutorul Duhului Fiului său, Iisus Hristos – cu ajutorul Sfântului său Duh, care e unul, neîmpărţit, neschimbat, deosebit de oricare alt duh care închipuie mulţime, împărţire, schimbare.
5. De aceea înţeleapta noastră maică Biserica Pravoslavnică a rânduit ca de la Miezonoptică la Pavecerniţă, în fiecare zi, la fiecare slujbă şi rugăciune, să se citească această rugăciune: Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, carele pretutindenea eşti şi toate plineşti, vino şi sălăşluieşte întru noi şi curăţeşte pre noi de toate stricăciunea şi mântuieşte, Doamne, sufletele noastre!
6. Oare ai fost la ţarină când se treiera grâul? Când e zăpuşeală şi linişte, se stă şi se aşteaptă să bată vântul. Căci fără vânt nu se poate despărţi pleava de grâu. Iar când vântul începe să bată, toată lumea se umple de bucurie. Căci vântul îi ajută cel mai bine la curăţat. Într-o clipită vântul ia pleava şi rămâne grâul pe ţarină.
7. Însuşi Domnul nostru Iisus, Mântuitorul şi Învietorul nostru, a spus despre Duhul lui Dumnezeu că este slobod: Duhul unde voieşte suflă. /Io. 3:8/ Cu adevărat, unde vrea şi când vrea. De aceea a şi poruncit Apostolilor săi, când S’a Înălţat la ceruri, să aştepte în Ierusalim – unde vor primi putere, când se va pogorî Duhul Sfânt asupra lor. /F.Ap. 1:8/
8. În această a şasea săptămână a Marelui Post, când vei auzi Evanghelia învierii lui Lazăr din morţi, adună-ţi gândurile şi îndreaptă-le spre inima curată pe care Dumnezeu o vede. Şi cearcă curăţia inimii tale cu această minune a învierii a celui mort de patru zile. Inima necurată nu îl va vedea pe Dumnezeu în această întâmplare, nici minunea dumnezeiască, şi va îndruga poveşti despre hipnotism, autosugestie şi alte magii primite şi de ştiinţă. Iar tu, dacă aici nu Îl vei vedea pe Dumnezeu (în chipul lui Hristos cel Înviat) şi nici minunea dumnezeiască în învierea lui Lazăr, înseamnă că încă ai inima necurată.
9. Însă, în nici un caz, nu deznădăjdui. Numai să îţi doreşti cu adevărat o inimă curată – şi Dumnezeu care este dăruitorul tuturor celor bune – îţi va da. Nu te îndoi – Dumnezeu îţi va da inimă curată, şi bucuria ta va fi nemăsurată şi nesfârşită.
10. Atunci se va petrece în tine acea minune dumnezeiască lăuntrică şi preafrumoasă, pe care o înfăţişează Apostolul întâilor şi adevăraţilor creştini în acest chip: Dumnezeu, carele au zis să lumineze dintru întunerec lumina, Acela a strălucit şi întru inimile noastre, spre luminarea cunoştinţei Slavei lui Dumnezeu, în faţa lui Iisus Hristos. /II Cor 4:6/ Şi te vei bucura, şi bucuria ta va fi nemăsurată şi fără de sfârşit. Căci acea Lumină a Duhului dumnezeiesc din inima ta va lumina totul în tine şi în jurul tău, va lumina fulgerător, până şi moartea şi mormântul, şi nu vei vedea nici moartea, nici mormântul, ci numai pe Dumnezeu cel viu, Tatăl tău, şi viaţa cea veşnică, nemărginită, purtătoare de biruinţă şi atotputernică.

din ,,Inima în Marele Post”, de Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei și Jicei, A șasea săptămână

„Au trimis Dumnezeu pre Duhul Fiului său în inimile voastre, carele strigă: Avva Părinte.” /Gal. 4:6/

1. De ce ne este rânduit postul? Cred că  pentru a ne aminti mai bine obârşia noastră. Ca să ne amintim că nu suntem doar rodul pământului, ci al cerurilor – mai întâi de toate al cerurilor. Ca să ne aducem aminte că suntem neam ales, şi că Tatăl nostru e însuşi Împăratul cerurilor şi pământului.
2. De ce Maica noastră Biserica Pravoslavnică ne-a rânduit un astfel de post aspru? Fără îndoială, pentru ca să ne întoarcem mintea de la toate măruntele griji zilnice şi să cugetăm la ceea ce e de căpătâi şi cu adevărat contează. Ca să ne amintim obârşia noastră şi adevărata noastră cale şi adevărata noastră patrie.
3. Ştii tu, fiul meu, de ce Maica noastră Biserica Pravoslavnică ne-a rânduit postul? Negreşit, pentru a ne aminti că măcar de suntem făcuţi din pământ, nu pământul ne-a făcut, căci şi pe el a trebuit cineva să-l zidească. Ca să ne amintim de cerul care îl purtăm în noi, în această coajă trupească şi pământească. Şi să putem despărţi în noi cele cereşti de cele pământeşti, şi cele veşnice de cele stricăcioase, şi cele netrecătoare de cele trecătoare, şi pe călător de maşina călătorului.
4. În om, inima este de căpătâi. În inimă e sângele, în sânge e sufletul, în suflet e duhul. Inima trupească şi sângele sunt din pământ şi spre pământ tind, sufletul şi duhul sunt din ceruri şi spre ceruri tind. De aceea se poate vorbi despre inima din inimă, adică de inima duhovnicească din inima trupească. Căci, de nu ar fi aşa, cum ar fi putut spune Atoateştiitorul: din inimă ies gândurile rele, minciuna şi hula? Cum ar putea acestea ieşi din carne şi din sânge? Iată, acestea numai din suflet şi din duh pot ieşi!
5. Duhul este în suflet şi duhul mişcă sufletul. Cum e duhul, aşa şi sufletul. Dacă duhul este robit, şi sufletul este robit. Dacă duhul este îndumnezeit, tot sufletul este îndumnezeit. Dacă sufletul tău a primit de la Tatăl lui Hristos Duhul care a fost în Hristos, atunci acelaşi Duh te va face şi pe tine fiul lui Dumnezeu. Acelaşi Duh, din inima ta duhovnicească, din miezul sufletului tău, strigă către Dumnezeu: Avva, ce va să însemne Părinte!
6. Sunt însă şi duhuri nu de la Dumnezeu, care mişcă sufletul împotriva lui Dumnezeu. Învăţaţi-vă să deosebiţi duhurile! Neîncetat, roagă-te lui Dumnezeu să îţi dăruiască Sfântul său Duh, acelaşi care a fost în Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos şi care S’a pogorât asupra Apostolilor la Cincizecime şi care a mişcat sufletele tuturor sfinţilor şi drepţilor până în ziua de azi.
7. În această a cincea săptămână a Postului Mare, tu vei dărui inima ta lui Dumnezeu. Şi când sufletul tău se va linişti, Dumnezeu va trimite Sfântul Duh să primească inima ta, să se sălăşluiască în inima ta şi o ia şi să o călăuzească.
8. Cum vei simţi că adevăratul Duh al lui Dumnezeu a venit în inima ta? E uşor şi simplu, spun sfinţii purtători de duh: după bucuria şi mângâierea ce
se va răspândi în întreaga ta fiinţă. După pacea şi liniştea din inima ta. După puterea şi tăria şi lumina din tine. Şi mai ales pentru că nu vei putea vorbi
altfel despre Dumnezeu decât zicând: Părinte!
9. Pentru aceasta, bine vei cuvânta această săptămână a Postului Mare şi bine vei cuvânta sfinţii lui Dumnezeu, care au rânduit postul. Şi vei mulţumi Maicii tale Biserica Pravoslavnică că te-a deprins cu postul. Căci vei vedea câştigul postului, iar postul se va îndreptăţi în faţa minţii tale. Slavă şi mulţumită Domnului în veac şi în veacul veacului. Amin.

din ,,Inima în Marele Post”, de Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei și Jicei, A cincea săptămână

Să ne folosim de această vreme a Postului

“Să ne folosim de această vreme a Postului, fiindcă nu știm de ni se va mai da o vreme ca aceasta – și cine vrea să rămână în cădere și să se înfățișeze în cealaltă viață căzut? Acesta, poate, este cel din urmă an când mai suntem lăsați între cei vii, poate-poate vom aduce roadele pocainței, poate-poate ne vom îndrepta. Și daca nici acum nu ne vom îndrepta, vom fi tăiați și aruncați în foc. Având acest lucru în gând, să luam hotararea ca de acum, intrand în post, să intram și în nevoințele ridicarii din cădere!…

Putem spune ca am trăit ca să apucam acest Post. Să mulțumim Domnului pentru această mila, dar să ne și grabim a ne folosi de ea!”

Sf. Teofan Zăvoratul

sursa